Educația – calul de bătaie al tuturor?

(Articol publicat în ziarul Unirea, 30.12.2014. Titlul inițial –Educația – prostituată de serviciu?)

Nu este campanie electorală în care educația să nu fie pomenită. Nu este program și discurs din care să lipsească. Toți doresc și ne propun o educație mai competitivă decât cea pe care o avem. Chiar și acum, președintele ales vrea o educație mai bună, iar ministrul abia numit deja visează să schimbe legea. În consecință, Legea educației a avut cele mai multe modificări în ultimii 25 de ani, peste 100.

Observăm cu toții că educația nu ne pregătește deplin pentru viață, Dar de aici și până la a avea soluțiile serioase la îndemână, este cale lungă. Să nu uităm, Kant observa corect că educația este cea mai grea problemă dată spre rezolvare omului. Dacă nu ar fi tragic să vezi cum se joacă politicienii cu reglementările în acest domeniu, ar putea fi chiar distractiv să observi cum se cred cu toții suficient de deștepți ca să se ocupe de ea, dar cât de departe sunt de adevăratele probleme.

Motivul inadecvării soluțiilor este că persoanele și grupurile acționează în virtutea culturii pe care o au, ele văd lucrurile dintr-un sistem de referință, care are limitele și dezavantajele lui. Poziționarea culturală partizană este trecută cu vederea, astfel toți susțin că au dreptate.

Totuși, cei care se ocupă de culturi înțeleg relativitatea abordărilor. În cartea Tribal Leadership, prezentată foarte pe scurt pe ted.com (http://www.ted.com/talks/david_logan_on_tribal_leadership?language=ro), David Logan împreună cu colegii lui au identificat cinci niveluri culturale, de la stadiul în care omul consideră că „viața este mizerabilă”, până la nivelul „viața este minunată”. Pe nivelul doi omul înțelege că viața lui este cu probleme, pe nivelul trei a descoperit o abordare relativ confortabilă, de aceea se crede grozav. Pe nivelul patru el ajunge să înțeleagă că numai cu ajutorul semenilor se împlinește, de aceea acordă mai multă încredere celor care îi seamănă. Abia pe nivelul cinci descoperă că omul, prin natura sa profundă, este ceva minunat, cu adevărat uimitor, că viața este extraordinară.

Politicienii noștri se cred grozavi, altfel nu ar acționa asupra unor lucruri complexe, sunt probabil pe undeva pe nivel trei cultural, de aceea vor să schimbe mereu lucrurile, după a lor perspectivă. Ei înțeleg lucrurile și noțiunile atât cât le permite acest nivel cultural și vor să le îmbunătățească pentru o mai bună adecvare cu viziunea lor, astfel ca omul produs de educație să le semene.

Spre exemplu, noțiunea fundamentală pentru educație, cea de competență, este văzută de pe nivelul trei ca un set de deprinderi avansate într-un domeniu ale unei persoane izolate și un set de atitudini specifice.

Pe nivelul patru competența este dată de slujirea unui grup anume, ea e evaluată de acea comunitate, în funcție de valorile acesteia. Așa apare academismul și adevărate clanuri, care dictează ce e bine și ce e rău, ce e valoros și ce nu în diferite discipline, domenii culturale. Riscurile ieșirii din cultura de grup sunt mari, spre exemplu e destul de greu de acceptat astăzi de către astfel de grupuri un om de știință credincios sau un teolog care este și filosof. Pentru grupuri aceia sunt limitați, ei sigur au o problemă dacă nu văd că cultura grupului lor are răspuns la toate, că ei sunt cei mai importanți și nu prea mai este nevoie de ceilalți, sau nu atât cât să merite să fie luați în serios.

Abia pe nivelul cinci, cel al integrării personale și al detașării culturale, toate domeniile pot fi privite ca valoroase. Aici competența este recunoscută ca pe o nevoie, aceea de a avea o participare de calitate în grup, dar cu respectul libertății personale și spre împlinirea omului. Această participare presupune detașare culturală și se bazează și pe satisfacerea celorlalte două nevoi fundamentale – de autonomie și de interconectare.

Dezvoltarea competenței este ceea ce copiii fac fără să știe că învață. Prin educația de astăzi a fost distrus acest proces natural, astfel că învățarea nu mai este o plăcere, nu e satisfacere a unei nevoi profunde, ci un chin. Departe de a înțelege acest proces, educația de astăzi se declară socio-constructivistă, dar nu este.

Fiecare persoană ar dori probabil ca educația să slujească culturii grupului căruia ea îi aparține. Aceasta ar scăpa-o de efortul înțelegerii celorlalți și ar crea premisele dominării societății. De aceea politicienii, când ajung în funcții de decizie, încearcă să se folosească de educație, nu în interesul copilului ci a lor și a grupului lor. Chiar ministru să fii, dacă nu ai cercetat temeinic lucrurile, dacă nu ai reușit o integrare personală până pe nivelul cinci, nu poți face bine educației. Iar specialiștii în diferite domenii rareori sunt bine integrați. Abia cu transdisciplinaritatea intelectualii au pornit spre integrare și mai au cale lungă.

Scopul educației de dincolo de interesele de grup nu poate fi decât unul singur, acela de a oferi celui educat putere soft. Temeiul acesteia nu este în mulțimea cunoștințelor ci în autodeterminare, competență reală și capacitate de interconectare profundă, adică ceea ce se obține satisfăcând nevoile fundamentale.

Până când politicienii vor înțelege și vor accepta că fiecare om e un scop în sine, ei vor continua să încerce să facă copiii după chipul lor, abuzând asupra acestora și a educației. Iar acest lucru, cu siguranță, nu este unul frumos și nici bine făcut.

De ce educația de azi nu te face OM?

Cu siguranță sunt multe motive pentru care educația contemporană ratează cel mai important scop al său. OM înseamnă o ființă cu integritate și bine integrată în sisteme supraindividuale, o persoană binevoitoare, cu multă putere soft.

Integritatea se construiește pe o armonie ridicată a ființei, ceea ce presupune o abordare specifică, în care gândirea, afectele, voința se completează și lucrează împreună. OMUL are gândiri de tip sistemic (prezentată în A cincea disciplină – Peter Senge) și integrativ (Mintea opozabilă – Roger Martin), nu una liniară cum este cea dobândită astăzi în școală. Tributară academismului, educația de azi ae grijă să aservească omul culturii, nu cultura omului, de aceea fuge de gândirea sistemică.

OMUL recunoaște în emoții și sentimente răspunsuri ale ființei ca întreg, condiționate de maturitatea abordării. Din ele și din contextele în care apar, omul se poate vedea pe sine așa cum este și își poate ameliora abordarea și atitudinile. Ele sunt energiile care ne pun în mișcare și nu le putem neglija fără a pierde chiar bucuria de a fi și a face. Școala ne ține departe de ele, nu conștientizează importanța lor, și cu atât mai puțin ajută copilul să devină OM.

Școala de azi învată copiii să reproducă faptele adulților, modul lor de a gândi și de a face lucrurile. Voința lor este astfel paralizată în imitație în loc să fie pusă în starea de hotărâre, cum este așezat OMUL. Elevul, studentul pot cel mult alege opționalul, dar și tematica acestora este stabilită dinainte. Din actori pe scena propriei vieți sunt obligați astfel să devină spectatori ai acesteia, obligați să se conformeze nelimitat cerințelor. Întrebarea firească, născută în ei din dezvoltarea lăuntrică, vehicolul dezvoltării și al proactivității, este omorâtă cu ajutorul disciplinei și al disciplinelor.

În ceea ce privește interconectarea cu semenii, școala acceptă în sfârșit, măcar la nivel formal, că este importantă. Dar prin ceea ce face instituind reguli precise, programe, drumuri de parcurs identice pentru toți, suspiciune, evaluări ale cunoștințelor, favorizează hormonul individualismului – testosteronul și inhibă hormonul încrederii și al integrării – oxitocina (Molecula morală – Paul Zak). Profesorii nu știu să creeze decât sisteme formale, rigide, nu unele vii, în care să te bucuri.

Școala se laudă și că este socio-constructivistă. Poate îi place această teoria, a dezvoltării dinăuntră a omului, cu ajutorul semenilor, dar, în ceea ce privește punerea ei în practică, ar trebui declarată repetentă. Cercetătorii din domeniul autodeterminării (Self-Determination Theory) ne spun că omul practic nu se dezvoltă dacă nu sunt satisfăcute cele trei nevoi fundamentale ale lui: de autonomie, competență și de interconectare. Interconectarea este o parte foarte importantă din modul de a fi al mamiferelor, dar școala opune copiii unii altora (concursuri, premii, meritocrație în baza unor anumitor tipuri de inteligență), în loc să îi interconecteze. Autonomia, autodeterminarea elevului, sunt cuvinte străine de ea. Competența este prost înțeleasă, competent este considerat cel care respectă reguli și metode de lucru, chiar dacă acestea au consecințe negative pe termen mediu sau lung. De pe nivelul cultural cinci (nivele conform cărții Tribal leadership) competența este o participare de calitate într-un sistem, detașată de cultura lui, pe deplin responsabilă.

Pe fiecare nivel cultural sunt create acele sisteme care promovează cultura din care sau născut. OMUL, care respectă și apreciază viața, este doar pe nivelu cinci, iar educația nu a trecut încă pe nivelul patru. Dar aceste ultime nivele sunt apropiate prin respectul acordat semenilor. Pe nivelul patru omul respectă pe cei din grupul lui, iar pe nivelul cinci respectă pe toți oamenii, apreciind de fapt măreția OMULUI. O educație care să nu fie aservită altor scopuri este singura care ar putea ajuta omulețul mic să devină OM.

Pentru a așeza astăzi educația pe temelia respectului autentic față de OM este necesar un efort uriaș, care nu cred că poate fi susținut prin finanțarea de la buget. Probabil că singura șansă de a o aduce la sentimente mai bune și mai curate pentru om sunt resursele ce pot fi mobilizate cu fondurile europene. Să sperăm că gestionarii acestora vor înțelege și ei nevoia de a îndrepta educația spre a oferi beneficiarilor nu diplome ci putere adevărată.

Personalități multiple ascunse în noi – Slăbănogul și Grăsanul

Nu trebuie să fii bolnav ca să ai înăuntru mai multe personalități relativ autonome. A demonstrat acest lucru Berne, cu analiza tranzacțională, nu insistăm.

O prezentare mai interesantă și mai accesibilă am găsit în cartea Mitul întreprinzătorului, a lui Michael Gerber. Grăsanul și Slăbănogul se luptă pentru control. La fel se luptă în noi cel care vrea să învețe (Studiosul) și cel care nu iubește eforul de a-și depăși limitele (Suficientul).

„Să cercetăm două personalități cu care suntem familiarizați: Grăsanul și Slăbănogul.

V-ați hotărât vreodată sa țineți regim?

Stați în fața televizorului într-o sâmbătă seara privind o cursă de atletism, plin de admirație față de robustețea și agilitatea atleților.

Mâncați un sandviș, al doilea de când v-ați așezat la televizor acum două ore ca să priviți evenimentul.

Vă simțiți leneș în fața imaginilor pline de acțiune de pe ecran și, deodată, cineva se trezește în dumneavoastră și spune: „Ce faci? Uită-te ia tine, ești gras! Nu ești deloc în formă! Fă ceva!”

Ni s-a întâmplat tuturor. Cineva se trezește în interiorul nostru având o imagine cu totul diferită despre cine ar trebui să fim și ce ar trebui să facem. în acest caz, să-l numim Slăbănogul.

Cine este Slăbănogul? Este un tip care folosește cuvinte precum disciplină, exercițiu, organizare. Slăbănogul este neîngăduitor, corcct cu el însuși, perseverent până la detaliu, un tiran vicios.

Slăbănogul detestă grăsanii. Nu poate sta liniștit. Are nevoie să fie mereu în mișcare. Trăiește pentru acțiune.

Slăbănogul tocmai v-a luat în primire. Fiți atenți – lucrurile sunt pe cale să se schimbe.

înainte de a vă da seama, aruncați toate alimentele grase din frigider. Vă cumpărați o nouă pereche de pantofi de sport, haltere și tricouri. Lucrurile sunt pe cale să se schimbe pe-aici. Aveți un nou avânt în viață. Vă planificați noul regim fizic: vă sculați la cinci, alergați cinci kilometri, faceți un duș*rece la ora șase, luați micul dejun cu pâine integrală prăjită, cafea neagră și o jumătate de grepfrut, apoi vă urcați pe bicicletă ca să mergeți la serviciu, vă întoarceți pe la șapte seara, mai alergați trei kilometri și vă culcați la zece – lumea este deja altfel pentru dumneavoastră!

Și chiar ați câștigat! Luni seara ați dat jos un kilogram. Adormiți visând că veți câștiga maratonul de la Boston, De ce nu? Așa merg lucrurile, este doar o chestiune de timp.

Marți seara vă urcați din nou pe cântar. Ați dat jos încă jumătate de kilogram. Sunteți de-a dreptul incredibil! Splendid! O mașină zveltă.

Miercuri sunteți demn de toate laudele. Munciți în plus o oră dimineața și o oră seara.

Sunteți nerăbdător să vă urcați din nou pe cântar. Vă dezbrăcați la piele tremurând în baie și sunteți plin de speranță la ceea ce vă va arăta cântarul. Vă urcați ușor pe el și priviți în jos. Și ce vedeți … nimic nu vedeți. N-ați dat jos nici măcar un gram. Aveți exact aceeași greutate ca și marți. Descurajarea vi se strecoară în suflet, începeți să simțiți un slab resentiment. „După toată munca asta! După atâta transpirat și după atâtea eforturi! Și totul la ce bun? Nu-i cinstit.” Dar lăsați deoparte supărarea. în fond, și mâine este o zi. Mergeți la culcare promițându-vă să munciți și mai mult joi. Dar ceva s-a schimbat.
Nu veți ști ce s-a schimbat până joi dimineața.
Plouă.
în casă este cald.
Ceva nu-i la fel.
Ce este?
Un minut sau două nu-i dați de capăt.
Iar apoi vă dați seama: altcineva s~a instalat în trupul dumneavoastră.
Este Grăsanul!
Iată-1 înapoi!
Și nu vrea să plece.
De fapt, nici nu vrea să se dea jos din pat. Este frig afară. „Să  alerg? Glumești!”

Grăsanului nu-i place să facă nimic. Singurul exercițiu de care ar putea fi interesat ar fi acela de a mânca!
Și deodată sunteți cu mintea la frigider – chiar în interiorul frigiderului – în toată bucătăria!
Mâncarea este acum de cel mai mare interes pentru dumneavoastră. Maratonul s-a evaporat; mașina zveltă asemenea; tricourile, halterele și pantofii de sport au dispărut și ele.
Grăsanul le-a luat locul. El face jocul acum.
Ni se întâmplă tuturor, mereu și mereu. Am fost induși în eroare gândind că suntem într-adevăr acea persoană.
Iar când Slăbănogul se hotărăște să schimbe lucrurile, cred că ,de fapt, eu însumi am luat această decizie.
Iar când Grăsanul se trezește și întoarce lucrurile cum au fost, cred de asemenea, că eu însumi am luat această decizie.
Dar nu-i așa. Noi am luat decizia.
Slăbănogul și Grăsanul sunt două personalități total diferite, cu necesități diferite, interese diferite și stiluri de viață diferite.

De aceea nu se plac unul pe altul. Fiecare vrea lucruri total diferite.

Problema este că atunci când intrați în pielea Slăbănogului sunteți acaparat în totalitate de necesitățile lui, interesele lui, stilul lui de viață.

Iar apoi ceva se întâmplă – cântarul vă dezamăgește, vremea se răcește, cineva vă oferă un sandviș cu șuncă.

în acel moment Grăsanul, care-și aștepta rândul în culise, vă captează atenția. Preia controlul.

Vă ia în stăpânire din nou.

Cu alte cuvinte, atunci când sunteți Slăbănogul faceți mereu promisiuni pe care Grăsanul ar trebui să le îndeplinească.

Iar când sunteți Grăsanul faceți mereu promisiuni pe care Slăbănogul ar trebui să le îndeplinească.

Mai este de mirare că este atât de greu să ne ținem promisiunile față de noi înșine?

Nu este vorba că nu suntem hotărâți sau că nu ne putem baza pe noi înșine; este vorba că fiecare dintre noi reunește o serie de personalități diferite, fiecare cu propriile ei interese și cu modul său de a face lucrurile. Cerând uneia dintre personalități să țină cont de alta dintre cele multe înseamnă să stârnim o bătălie sau chiar un adevărat război.

Oricine care a trăit vreodată conflictul dintre Grăsan și Slăbănog (oare nu ni s-a întâmplat tuturor?) știe despre ce vorbesc. Nu poți să fii în același timp și unul și altul; unul dintre ei trebuie să piardă. Și amândoi știu asta.” (Mitul întreprinzătorului, p 23-26)

Puterea în educație

Educația, privită ca pe ceva ce noi le facem copiilor, elevilor, are o putere mică, din ce în ce mai mică cu creșterea copilului. Dacă suntem cu adevărat socio-constructiviști, recunoaștem că educația se face din interior, prin efortul și interesul celui care se educă.

Copiii acceptă relativ ușor să facă ceea ce le propun adulții o vreme, după care încep și ei, normal, să se gândească la ce le folosește ceea ce învață. Dacă nu văd folosul, reușesc cel mult o adunare de cunoștințe, despre a căror întrebuințare nu știu prea multe. Aceasta ar însemna un efort inutil, și este firesc să nu îl facă dacă au personalitate.

Un punct de plecare corect ar însemna să recunoaștem că noi nu putem educa copiii, în sensul deplin al termenului, că putem doar să îi ajutăm în educația pe care singuri ar trebui să și-o facă. Nu putem pătrunde în interior să organizăm, să integrăm informațiile, să analizăm și să valorificăm experiențele în locul lor, oricât de mult ne-am dori asta. Noi propunem, ei primesc dacă vor și ne urmează dacă consideră că merită efortul.

Din această perspectivă, ceea ce avem de făcut diferă destul de mult de ceea ce facem astăzi. Un rol important în integrarea eforturilor o are conștientizarea nevoilor cărora îi răspund lucrurile care se învață. Fără aceasta este ca și cum am încerca să clădim fără să punem fundație. Nevoile au darul de a ne lega, pentru satisfacerea lor colaborăm. De dragul de a învăța nu învață nimeni, sau cel puțin putem spune că nu este un proces natural. Orice învățare este în vederea a ceva. Acel ceva trebuie conștientizat și recunoscut ca important, necesar, de către ambele părți implicate.

Revenind la postarea anterioară, puterea reală pe care o au profesorii este una soft. Nu una coercitivă, care îndepărtează. În abordarea curentă a educației aceasta este însă neglijată, sau i se acordă mult prea puțină atenție. Cuvântul de ordine este acum trebuie (parcursă programa, luate note mari la examen, promovată clasă etc), ceea ce ne leagă de celălalt tip de putere, exercitat prin forță. Dar această putere nu este una eficientă și nici sustenabilă, în sensul că doar aparent face lucruri bune, iar pe termen lung este chiar dăunătoare relaților dintre educator și educat.

Copiii văd cu ce putere lucrează profesorii și aleg cum să răspundă la ea. Una soft atrage, implică, propune, spre deosebire de cea coercitivă, care nu respectă ci impune, care nu apropie ci îndepărtează. De la cei care folosesc puterea soft au multe de învățat, și o fac cu plăcere, iar pe cei care forțează îî resping.

 

 

Scopul noii educații

SIntetizarea unui demers complex cum este cel al educației în cuvinte puține nu este o sarcină simplă. Presupune eforturi de integrare a tot ceea ce se face în educație și orientarea eforturilor într-o direcție clară. Scopul dă sensul activității, de aceea trebuie căutat cu grijă, astfel ca să aducă un câștig precis celor care fac efortul de a se educa.

După eforturi îndelungate cred că am găsit un scop potrivit. Astfel, educația nouă pe care o propunem dorește să ofere celor care o urmează putere soft (soft power). Adică acea putere pe care o dă înțelepciunea și competența, care se manifestă pretudindeni făcând lucrurile să evolueze, integrând, complexificând, nu distrugând. În spatele puterii soft stă o gândire integratoare, aptitudini ridicate de interconectare și un grad ridicat de autonomie. Acestea ar trebui avute în vedere, pe lângă buna familiarizare și o ridicată capacitate de operare în domeniul în care persoana dorește să își desfășoare activitatea.

 

Intențiile rușilor și educația

Am trimis la ziarul Unirea un articol, Intențiile rușilor. În el am plecat de la deosebirea de abordare, semnalată deja în cartea Competența, între cele două poziționări față de Dumnezeu: cu sau ca Dumnezeu. Importanța semnalării diferenței este esențială pentru educație, deoarece urmare a acestora construim două culturi cu totul diferite – cea partenerială (cu Dumnezeu), respectiv cea dominatoare – când omul caută să își improprieze independent de El, atribute ale divinității așa cum se văd ele din Vechiul Testament.

Redau articolul deoarece se vede mai bine consecința unei abordări pe un exemplu clar, al unei culturi care acum ține prima pagină a presei și face valuri în lume. O nouă educație nu poate fi decât una partenerială, cea dominatoare ne arătă roade de care nu ne bucurăm, indiferent dacă privim spre Occident sau spre Orient.

Intențiile rușilor

 

Evenimentele desfășurate în ultima săptămână ne arată încă odată cât de ușor dezvăluie Dumnezeu intențiile oamenilor, atunci când dorește asta. Este suficient un complex de împrejurări care să dea peste cap o planificare pentru ca omul (Rogozin) să se enerveze și să-și arate mai bine fața și intențiile lui, chiar dacă e doctor în filosofie.

Era firesc ca vice-prim-ministrul  Rusiei, țară care se socotește o mare putere, să se enerveze când îl faci prizonier, lăsându-l să intre undeva, apoi închizându-l acolo. Reacția lui la nervi a fost să dezvăluie ce intenții ascunse au, paradigma gândirii în care trăiesc conducătorii Rusiei. Poziția adoptată de ei este evident una de forță, lipsită de respect la adresa altora.

Putin are în ființa lui imprimată o educație în care scopul scuză mijloacele, iar Rogozin l-a trădat. Pentru un fost ofițer de informații aservirea și ascultarea de sistem este una dincolo de orice discuție, în fața căreia o viață, ori mai multe, chiar foarte multe vieți de om, nu reprezintă mare lucru. Ajuns conducător cere aceeași ascultare oarbă, necondiționată, „supușilor ” săi.

O astfel de abordare nu este însă una în paradigma „cu Dumnezeu” ci una în paradigma „ca Dumnezeu”. Adică mare stăpân, cu mare putere, care poate impune oamenilor, ba chiar și țărilor voința lui. Degeaba pozează în apărător al valorilor ortodoxiei și de iubitor a lui Dumnezeu, faptele lui ne arată că iubește mult bogăția și puterea lumească și nu se dă înapoi de la a face crime pentru a o extinde.

De 2000 de ani, prin Hristos, Dumnezeu ne arată însă că Lui nu îi place conducerea, ci slujirea, că locul lui preferat nu e cel din fruntea oamenilor ci din inima lor. Dacă unii concetățenii a lui Putin (majoritatea?) îl cred un cavaler nevinovat, în alb, a lui Dumnezeu și refuză să vadă că este pătat cu sânge, că iubește forța și își adună bogății în această lume, înseamnă că nu au o credință adevărată, care judecă cinstit omul.

Sunt înșelați probabil de faptul că aparent se luptă cu lucrurile ce ne vin din occident, care despart omul de Dumnezeu, cum ar fi libertatea prost înțeleasă (iubirea de avere, depravarea, homosexualitate etc). Dar crima este un păcat mult mai mare. Sângele celor nevinovați, atrași prin manipulare în conflicte de putere, strigă mai tare către Dumnezeu decât păcatele care doar atentează la integritatea omului.

Una este să omori, și alta este să ispitești. Te-ai declarat un mult mai bun ascultător de diavol când omori omul decât atunci când încerci să îl corupi, pentru că moartea omului este ținta lui, corupția e doar un mijloc.

Da, în occident puterea răului de a corupe este mare, dar nu așa de mare încât să se dedea pe față la crimă. Tot o încercare de a fi ca Dumnezeu este și acolo, unora le este suficient să fie liberi – și ce grozavi se cred, și cât de ușor sunt de păcălit, am văzut cu Eurovizionul. Au primit „înalta misiune” de a lupta pentru libertate sexuală și au câștigat „o mare bătălie”. Păcălitorii vor să fie bogați, puternici, de aceea preferă să exploateze fără milă, într-un consumism în care omul ajunge să se devoreze pe sine și întreaga planetă. Ca să-l aducă aici, ca să îi poată lua înțelepciunea, ei trebuie să îi ia omului demnitatea. Și reușesc asta scoțându-l dintr-o bună relație cu izvorul ei și al respectului desăvârșit – Dumnezeu, Hristos.

De cealaltă parte, manipulatorii ruși proiectează pe ecrane aceste slăbiciuni ale civilizației occidentale, dar în spatele ecranului se dedau la lucruri mult mai grave, trimițând la moarte oameni naivi și asuprind alte neamuri. Nu se pot pretinde frații nimănui, în temei biblic, câtă vreme râvnesc la lucruri care nu sunt a lor, deși au destule de la Dumnezeu ca să poată trăi în pace. Se cred creștini dar biserica lor doarme, a fost păcălită, nu ia atitudine împotriva crimei.

Omul și țara nu sunt ca pietrele, ele sunt în mișcare, în devenire, căci sunt vii. Occidentul și rușii se mișcă încă în același plan al omului corupt, a cărui vis nu este de a fi cu Dumnezeu ci ca și El, doar că își doresc uneori atribute diferite, pentru a căror satisfacere ajung în conflict.

Noi suntem prinși la mijloc, dar vrem să fim, să rămânem cu Dumnezeu. De aceea dorim să fim uniți, vrem pace și nu ne interesează să fim stăpâni peste alții. Suntem primitori, chiar dacă oaspeții ajung uneori la epurări etnice și să creadă că locuința în care au fost primiți le aparține de drept. Nouă dreptate ne-a făcut mai mult Dumnezeu decât am reușit să ne facem singuri, fiind destul de mici și situați între imperii mult mai puternice. Ne iau de milenii bogățiile dar încă nu ne-au luat sufletul. Pentru sufletul nostru bun. înțelept am rămas și prin el avem șansa de a rămâne. Și vom dăinui cu siguranță câtă vreme nu îl vom lăsa pradă ispitelor, renunțând la unitate, demnitate și bună voire.

Slăbiciunea și consecințele întrebărilor nepedagogice

În studiul „ISTORIA CONCEPTELOR CA FILOSOFIE” a lui Hans Gadamer (1970), acesta ne atrage atenția asupra întrebărilor nepedagogice: „Orice întrebare îşi primeşte sensul de la felul motivaţiei ei. Cunoaştem cu toţii din exemplul aşa-numitei întrebări pedagogice cum este atunci când suntem întrebaţi ceva, fără ca celălalt să întrebe cu adevărat pentru că vrea să ştie. Aici se ştie foarte precis că examinatorul ştie lucrul despre care Întreabă. Ce fel de întrebare mai este cea pe care o pun atunci când deja ştiu! Întrebarea pedagogică ce este pusă astfel trebuie să fie numită, din motive hermeneutice, nepedagogică. Ea poate să se justifice numai pornind de la faptul că desfăşurarea ulterioară a discuţiei examinatoare depăşeşte nefirescul unor astfel de întrebări, conducând în cele din urmă în fata unor întrebări ‘deschise’. Numai în cazul , lor poate ieşi la iveală ceea ce poate cineva.” (Adevăr și metodă, p. 426, 427 )

Din păcate, majoritatea întrebărilor pe care le punem noi dascălii sunt întrebări la care știm răspunsul, copilul fiind pus astfel în fața unui interogatoriu în care se urmărește reproducerea unor definiții, a unui mod de a rezolva o problemă tipică etc. Practic nu este un dialog real din moment ce pe baza răspunsului nu se va schimba nimic, afară de, cel mult, părerea despre „ce știe” elevul și poate nota lui.

O întrebare cu adevărat deschisă ar trebui să scoată în evidență poziția particulară a unui copil față de un anumit subiect, lucrare, faptă, etc, nivelul la care poate participa la o activitate în comun pe tema dată. Fiecare răspuns de la elevi ar trebui astfel să fie diferit, ceea ce ar obliga profesorii la o anliză mai atentă. Pentru ei este mai ușor să analizeze răspunsurile la care identifică imediat conformitatea la o anumită imagine conceptuală decât să verifice ce poate face, cum se situează copilul în zona conceptului respectiv, care este menirea lui funcțională în ecuația elevului (ce utilitate îi dă).

O astfel de întrebare ar cere un răspuns personalizat, ceea ce presupune efort de înțelegere a elevului, pe care nu prea suntem dispuși să îl facem. Dar din această cauză ne și ratăm vocația de dascăli și șansa de a oferi elevilor ceva cu adevărat util pentru viață. Devenim pentru elevi simpli roboți ai sistemului, nu persoane vii, prezente și de folos. De aici respectul tot mai scăzut pentru dascăli și pentru eforturile lor, neadaptate la o viață dinamică în care important nu este ce știi ci ceea ce poți să faci.

Filosofii (Martin Heidegger și Hannah Arendt) și secretul iubirii

Cartea Maeștrii gândirii a lui Roger-Pol Droit prezintă foarte pe scurt și iubirea dintre Martin Heidegger și Hannah Arendt. Corespondența dintre ei a fost tradusă și publicată la Editura Humanitas.

Ceea ce mă determină să o prezint este faptul că ne permite să aruncăm o privire unde prinde iubirea cea adevărată, care nu moare după 2-3 ani, când efectul hormonilor îndrăgostirii încetează. Putem vedea însă și care este secretul dascălilor de neuitat…

Indrăgostirea ei nu era improbabilă, ba dimpotrivă, o fată extrem de inteligentă găsește un profesor ale cărui cuvinte nu sunt flecăreli ci pline de substanță, dovadă a unei „prezențe reale a sa în propria ființă”, a unei vieți autentice. Înțelegea faptul că spusele sale sunt adevărate, iar de un om care spune adevărul nu prea îți vine să te mai desparți.

Iubirea ce a durat până la sfârșitul vieții celor doi, în ciuda faptului că ea, evreică, ar fi trebuit să îl urască (fusese numit rector pentru un an de nazisti), ne arată că legătura creată era mai puternică decât orice i-ar fi putut sta împotrivă. Aliații îi interziseră în 1945 lui Heidegger să mai predea, urmare a scurtei perioade de colaborare cu regimul nazist, însă asta nu a împiedicat-o pe ea să țină la el. Cuvântul lui adevărat, din izvorul curat și nesecat al adevărului, care primenea ființa și o reda sieși prin grijă (Dasein înseamnă și grijă) spre o autentică viețuire, nu era ceva ce putea fi trecut cu vederea. Faptul că ea îl înțelegea și a câștigat din această întâlnire o poziție autentică în viața ei, îl va face pe el de neînlocuit. Din perspectiva lui, ea nu putea fi uitată pentru că era probabil femeia care l-a înțeles cel mai bine, trăind cuvântul primit. O iubire de alt tip. născută dintr-o înțelegere reciprocă deplină, poate dincolo de cuvinte, nu mai poate fi distrusă de timp și piedici lumești. Prin ea amândoi au ieșit probabil din singurătatea unei vieți proprii care nu fuseze văzută și oglindită atât de bine în nici o relație anterioară ori ulterioară.

Această relație este un fapt, și trebuie luat ca atare. Unul care ascunde un secret ce nu poate fi înțeles decât printr-o bună înțelegere a celor doi, mari iubitori de adevăr și autenticitate. Puterea cuvântului responsabil, deplin asumat, de a crea legături puternice este evidentă.

Redau spre ilustrare câteva fragmente din cartea lui Roger:

„Când se întâlnesc, în 1925, ea are nouăsprezece ani, iar el treizeci şi şase. Circulă zvonul că Heidegger revitalizează gândirea. Ea se grăbeşte să îl asculte, se înscrie la seminarul lui, ia loc în cercul elevilor săi, se entuziasmează. La fel şi el. îşi aminteşte, douăzeci de ani mai târziu, lumina ochilor ei. Această „privire […] care scânteia când se încrucişa cu a mea atunci când eram la catedră” va dăinui prin tulburări, tăceri, distanţări. O dragoste fulgerătoare, evident. Şi pe care nimic nu o va şterge vreodată. De-a lungul întregii lor existenţe, cunosc, fiecare în felul său, repercusiunile acestor câteva luni de pasiune, într-un anumit sens, nu au ieşit niciodată din ea.” – p.117

„Am putea crede că vuietul Istoriei a pus definitiv capăt relaţiei sale cu Martin Heidegger. Între intelectuala americană evreică de stânga şi fostul rector nazist nu mai părea posibilă vreo relaţie. Dar ar însemna să nu ţinem cont de puterea iubirii şi de paradoxurile sentimentelor.” (p.117) – Eu cred că nu există sentimente care să reziste atâția ani. Secretul e undeva mai adânc, și se pare că i-a scăpat lui Roger, care nu a sesizat prea corect importanța contribuției heideggeriene.

„Cea mai surprinzătoare este totuşi această fidelitate atemporală, aproape necondiţionată, care subzistă între ei în ciuda destrămării lumii şi a haosului istoriei. În 1950 nu îşi scriseseră din 1932. Hannah ia iniţiativa. Revenind în Germania, îşi doreşte să-l întâlnească pe Martin. El, la rândul său, îi vorbeşte soţiei sale, Elfriede, despre iubirea pe care i-o tăinuise până atunci. Pentru inimă, hotărât lucru, timpul nu contează.”  Aici iar aș completa… Pentru inima care iubește înțelepciunea și pentru înțelepciunea care iubește inima. Ea era inima lui, el mintea ei, cum zic părinții duhovnicești…

Adevărul nu vine întreg, simțit, trăit, decât prin oamenii care și-l zidesc în propria ființă. Odată primit de la ei, aceștia fac parte din viața primitorului. Așa apare și lucrează acea iubire nemuritoare, care este cel mai puternic liant între oameni.

Asemeni profesorului Heidegger, dascălii pot fi întrupări ale adevărului, ființe autentice, care aduc lumină și iubire în viața copiilor, sau doar transmițători de informații. Pe primii nu îi uităm niciodată, de ultimii abia reușim să ne aducem aminte.

PS. Să nu tragem concluzii pripite… Nu știu și nu cred că această iubire a condus la adulter..

 

Libertatea, responsabilitatea (Sartre) și educația

Starea în care este astăzi educația are la bază o disoluție a responsabilității. Prin cultura de grup se promovează o abordare în care nimeni nu mai răspunde, deoarece așa este regula, sistemul, așa trebuie făcute lucrurile…

Cel mai ușor lucru ca să scăpăm de consecințele faptelor noastre este să nu ne asumăm responsabilitatea asupra lor. Invocăm o serie întreagă de determinații, absența libertății, regulile etc, scuze destul de slabe pentru calitatea nu tocmai satisfăcătoare a ceea ce facem. Gânditori exigenți, precum Sartre nu acceptă însă așa ușor scuzele:

„Ceea ce îi este propriu omului este de a nu avea o natură, de a trebui să se inventeze permanent. Acest neant trebuie să fie mereu transformat temporar de un sens, o decizie, un act. Iată în concluzie în ce constă, la Sartre, libertatea. Libertatea: faptul însuşi că trebuie să ne inventăm perpetuu, să dăm un sens situaţiilor pe care le trăim, să construim direcția actelor noastre. Nu avem niciodată un adevăr prealabil de la care să putem să ne revendicăm: nimic nu i se impune libertății mele. O lege nu este constrângătoare decât dacă aleg să mă supun ei. Dacă respect o lege divină, un cuvânt revelat din cauză că aleg să le consider divine sau revelate. Întotdeauna libertatea mea, şi doar ea, este cea care se găseşte la baza semnificaţiilor şi interpretărilor mele. Această libertate integrală implică de asemenea o responsabilitate totală, nu pot să mă ascund în spatele a ceva, nu pot să mă eschivez de la răspunderea pe care o am – şi care îmi apar¬ţine în întregime – faţă de sensul pe care îl acord lumii, exis¬tenţei mele, gesturilor mele. Această responsabilitate integrală are în ea ceva zdrobitor, ceva insuportabil. Ea pare atât de dis-proporţionată în raport cu forţele noastre, încât facem totul pentru a o nega şi a o lua la fugă. În Fiinţa şi neantul, ca şi într-o parte a pieselor sale de teatru Sartre insistă asupra ideii că noi facem totul pentru a ne feri de libertate. Ne transformăm în obiecte: spunem „nu este din vina mea”, „așa sunt eu”, și nu „așa am decis să fiu”. Această rea credință este una dintre principalele tactici pe care le adoptă oamenii pentru a nu-și asuma libertatea. Jucăm roluri cu scopul de a fi luaţi drept altcineva, ca să ne putem spune poveşti despre natura noastră, despre destinul nostru, despre faptul că „nu putem face altfel”. Când zicem „este peste puterile mele” sau „aşa sunt eu, n-am ce să fac”, În ochii lui Sartre adoptăm atitudinea „ticălosului”, a celui ce îşi neagă responsabilitatea, care se consideră înglodat într-o natură sau un destin fără putinţă de scăpare.” Maeștrii gândirii – Roger-Pol Droit, p. 138, 139

Nu avem scuze ci dificultăți în a evita atitudinea „ticălosului”, date de faptul că trăim într-o cultură în care ne raportăm la valori iar „ochiul bun” lipsește..

„Dificultatea principală nu stă în reaua credinţă – conştiinţa care îşi neagă libertatea -, ci în opinia celorlalţi. Ei interpretează într-un mod uneori cu totul eronat actele şi deciziile mele. Drama existenţei umane este că privirea celorlalţi ne revelează pe noi nouă înşine şi ne deformează. Ea ne trădează, ne transformă, ne surghiuneşte libertatea. Această dramă este evident ineluctabilă, de vreme ce existenta umană este în mod necesar colectivă: trăirea este mereu o trăire-împreună.”  – idem, p. 139.

„„Conversia”, căreia Sartre îi consacră sfârşitul Caietelor, este o noţiune esenţială în filosofia sa. Ea constă în a dori lumea şi nu, ca până acum, valorile. Dacă subordonez actul meu unui scop exterior (a face bine, a nu minţi, a fi curajos), deja sunt alienat: mă transform în mijloc pentru a împlini această valoare universală. Libertatea nu există, din contră, decât realizându-se. Ea se descoperă pe sine însăşi prin operele sale şi îşi asumă lumea, chiar dacă (şi mai ales atunci când) îi scapă.” Idem, p. 141.

Valorile sunt mijloace prin care nevoile se împlinesc, nu scopuri în sine, cărora omul le poate fi subordonat. Această gravă confuzie, legată de importanța valorilor, duce la răsturmarea situației, în loc ca mijloacele să slujească omului, ele ajung, printr-o susținere de grup, să fie stăpâne ai omului. De această eroare nu scapă nici cultura academică, motiv pentru care omul trebuie să se supună educației, nu educația să fie supusa omului. O bună educație respectă libertatea educatului și acționează în sensul satisfacerii nevoilor individuale, nu pornind de la valori de grup.

Starea proastă în care ne aflăm astfel ne cuprinde pentru că mereu trebuie să avem grijă ce vor gândi alții despre noi și faptele noastre. Stăm la judecata lor, obligați prin asumare personală (adesea inconștientă) să le facem pe plac, fie ei soți, părinți, profesori, practic toți cei care contează pentru noi.

De aici reiese clar puterea eliberatoare a iubirii necondiționate și nevoia de a o pune cât mai curând în practică, altfel suntem promotori ai acestui sistem care supune omul tocmai prin valorile pe care le cerem respectate. Exigențele academice sunt astfel de valori externe, care contează doar atâta timp cât nu iubim copiii. Când vom înțelege bine acestea o să ne străduim să îi ajutăm să facă față cu succes vieții, să se împlinească, valorificând darurile personale ale fiecăruia.

Pe cine credem că păcălim, prefăcându-ne că îi iubim?

Ca profesori stăm mereu în fața copiilor. Adesea ne prefacem că îi iubim și că le vrem binele… Dar ei ne simt pentru că dragostea vorbește și când tăcem (doar că de la o vreme nu o auzim…):

„Celălalt simte dacă îl iubeşti cu adevărat sau te prefaci, fiindcă dragostea se transmite ca o telegramă. Dacă facem, de pildă, o vizită la un orfelinat, copiii simt îndată cu ce dispoziţie lăuntrică ne-am dus la ei. Odată au venit la Colibă ca să-mi ceară părerea unii care voiau să înfiinţeze un aşezământ pentru copiii părăsiţi. „Cel mai important lucru dintre toate, le-am spus, este să vă doară pentru aceşti copii ca pentru copiii voştri şi chiar mai mult. Numai aşa copiii vor fi încredinţaţi de dragostea voastră. Dacă nu vă doare pentru ei, mai bine nu mai faceţi nimic”. Atunci un medic, foarte evlavios, mi-a spus: „Ai dreptate, Părinte. Cândva am mers să vizitez pentru prima oară un orfelinat împreună cu mai multe persoane. Copiii simţeau starea lăuntrică a fiecăruia dintre noi. «Domnul cutare este doar în trecere, domnul cutare a venit la noi ca să nu stea degeaba, domnul cutare ne iubeşte cu adevărat»”. Vedeţi cum dragostea vesteşte lăuntric?” Cuviosul Paisie Aghioritul – Patimi și virtuți -http://www.4shared.com/office/UbyOQc7Jba/Patimi_si_virtuti_Cuviosul_Pai.html