Educația – calul de bătaie al tuturor?

(Articol publicat în ziarul Unirea, 30.12.2014. Titlul inițial –Educația – prostituată de serviciu?)

Nu este campanie electorală în care educația să nu fie pomenită. Nu este program și discurs din care să lipsească. Toți doresc și ne propun o educație mai competitivă decât cea pe care o avem. Chiar și acum, președintele ales vrea o educație mai bună, iar ministrul abia numit deja visează să schimbe legea. În consecință, Legea educației a avut cele mai multe modificări în ultimii 25 de ani, peste 100.

Observăm cu toții că educația nu ne pregătește deplin pentru viață, Dar de aici și până la a avea soluțiile serioase la îndemână, este cale lungă. Să nu uităm, Kant observa corect că educația este cea mai grea problemă dată spre rezolvare omului. Dacă nu ar fi tragic să vezi cum se joacă politicienii cu reglementările în acest domeniu, ar putea fi chiar distractiv să observi cum se cred cu toții suficient de deștepți ca să se ocupe de ea, dar cât de departe sunt de adevăratele probleme.

Motivul inadecvării soluțiilor este că persoanele și grupurile acționează în virtutea culturii pe care o au, ele văd lucrurile dintr-un sistem de referință, care are limitele și dezavantajele lui. Poziționarea culturală partizană este trecută cu vederea, astfel toți susțin că au dreptate.

Totuși, cei care se ocupă de culturi înțeleg relativitatea abordărilor. În cartea Tribal Leadership, prezentată foarte pe scurt pe ted.com (http://www.ted.com/talks/david_logan_on_tribal_leadership?language=ro), David Logan împreună cu colegii lui au identificat cinci niveluri culturale, de la stadiul în care omul consideră că „viața este mizerabilă”, până la nivelul „viața este minunată”. Pe nivelul doi omul înțelege că viața lui este cu probleme, pe nivelul trei a descoperit o abordare relativ confortabilă, de aceea se crede grozav. Pe nivelul patru el ajunge să înțeleagă că numai cu ajutorul semenilor se împlinește, de aceea acordă mai multă încredere celor care îi seamănă. Abia pe nivelul cinci descoperă că omul, prin natura sa profundă, este ceva minunat, cu adevărat uimitor, că viața este extraordinară.

Politicienii noștri se cred grozavi, altfel nu ar acționa asupra unor lucruri complexe, sunt probabil pe undeva pe nivel trei cultural, de aceea vor să schimbe mereu lucrurile, după a lor perspectivă. Ei înțeleg lucrurile și noțiunile atât cât le permite acest nivel cultural și vor să le îmbunătățească pentru o mai bună adecvare cu viziunea lor, astfel ca omul produs de educație să le semene.

Spre exemplu, noțiunea fundamentală pentru educație, cea de competență, este văzută de pe nivelul trei ca un set de deprinderi avansate într-un domeniu ale unei persoane izolate și un set de atitudini specifice.

Pe nivelul patru competența este dată de slujirea unui grup anume, ea e evaluată de acea comunitate, în funcție de valorile acesteia. Așa apare academismul și adevărate clanuri, care dictează ce e bine și ce e rău, ce e valoros și ce nu în diferite discipline, domenii culturale. Riscurile ieșirii din cultura de grup sunt mari, spre exemplu e destul de greu de acceptat astăzi de către astfel de grupuri un om de știință credincios sau un teolog care este și filosof. Pentru grupuri aceia sunt limitați, ei sigur au o problemă dacă nu văd că cultura grupului lor are răspuns la toate, că ei sunt cei mai importanți și nu prea mai este nevoie de ceilalți, sau nu atât cât să merite să fie luați în serios.

Abia pe nivelul cinci, cel al integrării personale și al detașării culturale, toate domeniile pot fi privite ca valoroase. Aici competența este recunoscută ca pe o nevoie, aceea de a avea o participare de calitate în grup, dar cu respectul libertății personale și spre împlinirea omului. Această participare presupune detașare culturală și se bazează și pe satisfacerea celorlalte două nevoi fundamentale – de autonomie și de interconectare.

Dezvoltarea competenței este ceea ce copiii fac fără să știe că învață. Prin educația de astăzi a fost distrus acest proces natural, astfel că învățarea nu mai este o plăcere, nu e satisfacere a unei nevoi profunde, ci un chin. Departe de a înțelege acest proces, educația de astăzi se declară socio-constructivistă, dar nu este.

Fiecare persoană ar dori probabil ca educația să slujească culturii grupului căruia ea îi aparține. Aceasta ar scăpa-o de efortul înțelegerii celorlalți și ar crea premisele dominării societății. De aceea politicienii, când ajung în funcții de decizie, încearcă să se folosească de educație, nu în interesul copilului ci a lor și a grupului lor. Chiar ministru să fii, dacă nu ai cercetat temeinic lucrurile, dacă nu ai reușit o integrare personală până pe nivelul cinci, nu poți face bine educației. Iar specialiștii în diferite domenii rareori sunt bine integrați. Abia cu transdisciplinaritatea intelectualii au pornit spre integrare și mai au cale lungă.

Scopul educației de dincolo de interesele de grup nu poate fi decât unul singur, acela de a oferi celui educat putere soft. Temeiul acesteia nu este în mulțimea cunoștințelor ci în autodeterminare, competență reală și capacitate de interconectare profundă, adică ceea ce se obține satisfăcând nevoile fundamentale.

Până când politicienii vor înțelege și vor accepta că fiecare om e un scop în sine, ei vor continua să încerce să facă copiii după chipul lor, abuzând asupra acestora și a educației. Iar acest lucru, cu siguranță, nu este unul frumos și nici bine făcut.