Intențiile rușilor și educația

Am trimis la ziarul Unirea un articol, Intențiile rușilor. În el am plecat de la deosebirea de abordare, semnalată deja în cartea Competența, între cele două poziționări față de Dumnezeu: cu sau ca Dumnezeu. Importanța semnalării diferenței este esențială pentru educație, deoarece urmare a acestora construim două culturi cu totul diferite – cea partenerială (cu Dumnezeu), respectiv cea dominatoare – când omul caută să își improprieze independent de El, atribute ale divinității așa cum se văd ele din Vechiul Testament.

Redau articolul deoarece se vede mai bine consecința unei abordări pe un exemplu clar, al unei culturi care acum ține prima pagină a presei și face valuri în lume. O nouă educație nu poate fi decât una partenerială, cea dominatoare ne arătă roade de care nu ne bucurăm, indiferent dacă privim spre Occident sau spre Orient.

Intențiile rușilor

 

Evenimentele desfășurate în ultima săptămână ne arată încă odată cât de ușor dezvăluie Dumnezeu intențiile oamenilor, atunci când dorește asta. Este suficient un complex de împrejurări care să dea peste cap o planificare pentru ca omul (Rogozin) să se enerveze și să-și arate mai bine fața și intențiile lui, chiar dacă e doctor în filosofie.

Era firesc ca vice-prim-ministrul  Rusiei, țară care se socotește o mare putere, să se enerveze când îl faci prizonier, lăsându-l să intre undeva, apoi închizându-l acolo. Reacția lui la nervi a fost să dezvăluie ce intenții ascunse au, paradigma gândirii în care trăiesc conducătorii Rusiei. Poziția adoptată de ei este evident una de forță, lipsită de respect la adresa altora.

Putin are în ființa lui imprimată o educație în care scopul scuză mijloacele, iar Rogozin l-a trădat. Pentru un fost ofițer de informații aservirea și ascultarea de sistem este una dincolo de orice discuție, în fața căreia o viață, ori mai multe, chiar foarte multe vieți de om, nu reprezintă mare lucru. Ajuns conducător cere aceeași ascultare oarbă, necondiționată, „supușilor ” săi.

O astfel de abordare nu este însă una în paradigma „cu Dumnezeu” ci una în paradigma „ca Dumnezeu”. Adică mare stăpân, cu mare putere, care poate impune oamenilor, ba chiar și țărilor voința lui. Degeaba pozează în apărător al valorilor ortodoxiei și de iubitor a lui Dumnezeu, faptele lui ne arată că iubește mult bogăția și puterea lumească și nu se dă înapoi de la a face crime pentru a o extinde.

De 2000 de ani, prin Hristos, Dumnezeu ne arată însă că Lui nu îi place conducerea, ci slujirea, că locul lui preferat nu e cel din fruntea oamenilor ci din inima lor. Dacă unii concetățenii a lui Putin (majoritatea?) îl cred un cavaler nevinovat, în alb, a lui Dumnezeu și refuză să vadă că este pătat cu sânge, că iubește forța și își adună bogății în această lume, înseamnă că nu au o credință adevărată, care judecă cinstit omul.

Sunt înșelați probabil de faptul că aparent se luptă cu lucrurile ce ne vin din occident, care despart omul de Dumnezeu, cum ar fi libertatea prost înțeleasă (iubirea de avere, depravarea, homosexualitate etc). Dar crima este un păcat mult mai mare. Sângele celor nevinovați, atrași prin manipulare în conflicte de putere, strigă mai tare către Dumnezeu decât păcatele care doar atentează la integritatea omului.

Una este să omori, și alta este să ispitești. Te-ai declarat un mult mai bun ascultător de diavol când omori omul decât atunci când încerci să îl corupi, pentru că moartea omului este ținta lui, corupția e doar un mijloc.

Da, în occident puterea răului de a corupe este mare, dar nu așa de mare încât să se dedea pe față la crimă. Tot o încercare de a fi ca Dumnezeu este și acolo, unora le este suficient să fie liberi – și ce grozavi se cred, și cât de ușor sunt de păcălit, am văzut cu Eurovizionul. Au primit „înalta misiune” de a lupta pentru libertate sexuală și au câștigat „o mare bătălie”. Păcălitorii vor să fie bogați, puternici, de aceea preferă să exploateze fără milă, într-un consumism în care omul ajunge să se devoreze pe sine și întreaga planetă. Ca să-l aducă aici, ca să îi poată lua înțelepciunea, ei trebuie să îi ia omului demnitatea. Și reușesc asta scoțându-l dintr-o bună relație cu izvorul ei și al respectului desăvârșit – Dumnezeu, Hristos.

De cealaltă parte, manipulatorii ruși proiectează pe ecrane aceste slăbiciuni ale civilizației occidentale, dar în spatele ecranului se dedau la lucruri mult mai grave, trimițând la moarte oameni naivi și asuprind alte neamuri. Nu se pot pretinde frații nimănui, în temei biblic, câtă vreme râvnesc la lucruri care nu sunt a lor, deși au destule de la Dumnezeu ca să poată trăi în pace. Se cred creștini dar biserica lor doarme, a fost păcălită, nu ia atitudine împotriva crimei.

Omul și țara nu sunt ca pietrele, ele sunt în mișcare, în devenire, căci sunt vii. Occidentul și rușii se mișcă încă în același plan al omului corupt, a cărui vis nu este de a fi cu Dumnezeu ci ca și El, doar că își doresc uneori atribute diferite, pentru a căror satisfacere ajung în conflict.

Noi suntem prinși la mijloc, dar vrem să fim, să rămânem cu Dumnezeu. De aceea dorim să fim uniți, vrem pace și nu ne interesează să fim stăpâni peste alții. Suntem primitori, chiar dacă oaspeții ajung uneori la epurări etnice și să creadă că locuința în care au fost primiți le aparține de drept. Nouă dreptate ne-a făcut mai mult Dumnezeu decât am reușit să ne facem singuri, fiind destul de mici și situați între imperii mult mai puternice. Ne iau de milenii bogățiile dar încă nu ne-au luat sufletul. Pentru sufletul nostru bun. înțelept am rămas și prin el avem șansa de a rămâne. Și vom dăinui cu siguranță câtă vreme nu îl vom lăsa pradă ispitelor, renunțând la unitate, demnitate și bună voire.

Slăbiciunea și consecințele întrebărilor nepedagogice

În studiul „ISTORIA CONCEPTELOR CA FILOSOFIE” a lui Hans Gadamer (1970), acesta ne atrage atenția asupra întrebărilor nepedagogice: „Orice întrebare îşi primeşte sensul de la felul motivaţiei ei. Cunoaştem cu toţii din exemplul aşa-numitei întrebări pedagogice cum este atunci când suntem întrebaţi ceva, fără ca celălalt să întrebe cu adevărat pentru că vrea să ştie. Aici se ştie foarte precis că examinatorul ştie lucrul despre care Întreabă. Ce fel de întrebare mai este cea pe care o pun atunci când deja ştiu! Întrebarea pedagogică ce este pusă astfel trebuie să fie numită, din motive hermeneutice, nepedagogică. Ea poate să se justifice numai pornind de la faptul că desfăşurarea ulterioară a discuţiei examinatoare depăşeşte nefirescul unor astfel de întrebări, conducând în cele din urmă în fata unor întrebări ‘deschise’. Numai în cazul , lor poate ieşi la iveală ceea ce poate cineva.” (Adevăr și metodă, p. 426, 427 )

Din păcate, majoritatea întrebărilor pe care le punem noi dascălii sunt întrebări la care știm răspunsul, copilul fiind pus astfel în fața unui interogatoriu în care se urmărește reproducerea unor definiții, a unui mod de a rezolva o problemă tipică etc. Practic nu este un dialog real din moment ce pe baza răspunsului nu se va schimba nimic, afară de, cel mult, părerea despre „ce știe” elevul și poate nota lui.

O întrebare cu adevărat deschisă ar trebui să scoată în evidență poziția particulară a unui copil față de un anumit subiect, lucrare, faptă, etc, nivelul la care poate participa la o activitate în comun pe tema dată. Fiecare răspuns de la elevi ar trebui astfel să fie diferit, ceea ce ar obliga profesorii la o anliză mai atentă. Pentru ei este mai ușor să analizeze răspunsurile la care identifică imediat conformitatea la o anumită imagine conceptuală decât să verifice ce poate face, cum se situează copilul în zona conceptului respectiv, care este menirea lui funcțională în ecuația elevului (ce utilitate îi dă).

O astfel de întrebare ar cere un răspuns personalizat, ceea ce presupune efort de înțelegere a elevului, pe care nu prea suntem dispuși să îl facem. Dar din această cauză ne și ratăm vocația de dascăli și șansa de a oferi elevilor ceva cu adevărat util pentru viață. Devenim pentru elevi simpli roboți ai sistemului, nu persoane vii, prezente și de folos. De aici respectul tot mai scăzut pentru dascăli și pentru eforturile lor, neadaptate la o viață dinamică în care important nu este ce știi ci ceea ce poți să faci.

Filosofii (Martin Heidegger și Hannah Arendt) și secretul iubirii

Cartea Maeștrii gândirii a lui Roger-Pol Droit prezintă foarte pe scurt și iubirea dintre Martin Heidegger și Hannah Arendt. Corespondența dintre ei a fost tradusă și publicată la Editura Humanitas.

Ceea ce mă determină să o prezint este faptul că ne permite să aruncăm o privire unde prinde iubirea cea adevărată, care nu moare după 2-3 ani, când efectul hormonilor îndrăgostirii încetează. Putem vedea însă și care este secretul dascălilor de neuitat…

Indrăgostirea ei nu era improbabilă, ba dimpotrivă, o fată extrem de inteligentă găsește un profesor ale cărui cuvinte nu sunt flecăreli ci pline de substanță, dovadă a unei „prezențe reale a sa în propria ființă”, a unei vieți autentice. Înțelegea faptul că spusele sale sunt adevărate, iar de un om care spune adevărul nu prea îți vine să te mai desparți.

Iubirea ce a durat până la sfârșitul vieții celor doi, în ciuda faptului că ea, evreică, ar fi trebuit să îl urască (fusese numit rector pentru un an de nazisti), ne arată că legătura creată era mai puternică decât orice i-ar fi putut sta împotrivă. Aliații îi interziseră în 1945 lui Heidegger să mai predea, urmare a scurtei perioade de colaborare cu regimul nazist, însă asta nu a împiedicat-o pe ea să țină la el. Cuvântul lui adevărat, din izvorul curat și nesecat al adevărului, care primenea ființa și o reda sieși prin grijă (Dasein înseamnă și grijă) spre o autentică viețuire, nu era ceva ce putea fi trecut cu vederea. Faptul că ea îl înțelegea și a câștigat din această întâlnire o poziție autentică în viața ei, îl va face pe el de neînlocuit. Din perspectiva lui, ea nu putea fi uitată pentru că era probabil femeia care l-a înțeles cel mai bine, trăind cuvântul primit. O iubire de alt tip. născută dintr-o înțelegere reciprocă deplină, poate dincolo de cuvinte, nu mai poate fi distrusă de timp și piedici lumești. Prin ea amândoi au ieșit probabil din singurătatea unei vieți proprii care nu fuseze văzută și oglindită atât de bine în nici o relație anterioară ori ulterioară.

Această relație este un fapt, și trebuie luat ca atare. Unul care ascunde un secret ce nu poate fi înțeles decât printr-o bună înțelegere a celor doi, mari iubitori de adevăr și autenticitate. Puterea cuvântului responsabil, deplin asumat, de a crea legături puternice este evidentă.

Redau spre ilustrare câteva fragmente din cartea lui Roger:

„Când se întâlnesc, în 1925, ea are nouăsprezece ani, iar el treizeci şi şase. Circulă zvonul că Heidegger revitalizează gândirea. Ea se grăbeşte să îl asculte, se înscrie la seminarul lui, ia loc în cercul elevilor săi, se entuziasmează. La fel şi el. îşi aminteşte, douăzeci de ani mai târziu, lumina ochilor ei. Această „privire […] care scânteia când se încrucişa cu a mea atunci când eram la catedră” va dăinui prin tulburări, tăceri, distanţări. O dragoste fulgerătoare, evident. Şi pe care nimic nu o va şterge vreodată. De-a lungul întregii lor existenţe, cunosc, fiecare în felul său, repercusiunile acestor câteva luni de pasiune, într-un anumit sens, nu au ieşit niciodată din ea.” – p.117

„Am putea crede că vuietul Istoriei a pus definitiv capăt relaţiei sale cu Martin Heidegger. Între intelectuala americană evreică de stânga şi fostul rector nazist nu mai părea posibilă vreo relaţie. Dar ar însemna să nu ţinem cont de puterea iubirii şi de paradoxurile sentimentelor.” (p.117) – Eu cred că nu există sentimente care să reziste atâția ani. Secretul e undeva mai adânc, și se pare că i-a scăpat lui Roger, care nu a sesizat prea corect importanța contribuției heideggeriene.

„Cea mai surprinzătoare este totuşi această fidelitate atemporală, aproape necondiţionată, care subzistă între ei în ciuda destrămării lumii şi a haosului istoriei. În 1950 nu îşi scriseseră din 1932. Hannah ia iniţiativa. Revenind în Germania, îşi doreşte să-l întâlnească pe Martin. El, la rândul său, îi vorbeşte soţiei sale, Elfriede, despre iubirea pe care i-o tăinuise până atunci. Pentru inimă, hotărât lucru, timpul nu contează.”  Aici iar aș completa… Pentru inima care iubește înțelepciunea și pentru înțelepciunea care iubește inima. Ea era inima lui, el mintea ei, cum zic părinții duhovnicești…

Adevărul nu vine întreg, simțit, trăit, decât prin oamenii care și-l zidesc în propria ființă. Odată primit de la ei, aceștia fac parte din viața primitorului. Așa apare și lucrează acea iubire nemuritoare, care este cel mai puternic liant între oameni.

Asemeni profesorului Heidegger, dascălii pot fi întrupări ale adevărului, ființe autentice, care aduc lumină și iubire în viața copiilor, sau doar transmițători de informații. Pe primii nu îi uităm niciodată, de ultimii abia reușim să ne aducem aminte.

PS. Să nu tragem concluzii pripite… Nu știu și nu cred că această iubire a condus la adulter..

 

Libertatea, responsabilitatea (Sartre) și educația

Starea în care este astăzi educația are la bază o disoluție a responsabilității. Prin cultura de grup se promovează o abordare în care nimeni nu mai răspunde, deoarece așa este regula, sistemul, așa trebuie făcute lucrurile…

Cel mai ușor lucru ca să scăpăm de consecințele faptelor noastre este să nu ne asumăm responsabilitatea asupra lor. Invocăm o serie întreagă de determinații, absența libertății, regulile etc, scuze destul de slabe pentru calitatea nu tocmai satisfăcătoare a ceea ce facem. Gânditori exigenți, precum Sartre nu acceptă însă așa ușor scuzele:

„Ceea ce îi este propriu omului este de a nu avea o natură, de a trebui să se inventeze permanent. Acest neant trebuie să fie mereu transformat temporar de un sens, o decizie, un act. Iată în concluzie în ce constă, la Sartre, libertatea. Libertatea: faptul însuşi că trebuie să ne inventăm perpetuu, să dăm un sens situaţiilor pe care le trăim, să construim direcția actelor noastre. Nu avem niciodată un adevăr prealabil de la care să putem să ne revendicăm: nimic nu i se impune libertății mele. O lege nu este constrângătoare decât dacă aleg să mă supun ei. Dacă respect o lege divină, un cuvânt revelat din cauză că aleg să le consider divine sau revelate. Întotdeauna libertatea mea, şi doar ea, este cea care se găseşte la baza semnificaţiilor şi interpretărilor mele. Această libertate integrală implică de asemenea o responsabilitate totală, nu pot să mă ascund în spatele a ceva, nu pot să mă eschivez de la răspunderea pe care o am – şi care îmi apar¬ţine în întregime – faţă de sensul pe care îl acord lumii, exis¬tenţei mele, gesturilor mele. Această responsabilitate integrală are în ea ceva zdrobitor, ceva insuportabil. Ea pare atât de dis-proporţionată în raport cu forţele noastre, încât facem totul pentru a o nega şi a o lua la fugă. În Fiinţa şi neantul, ca şi într-o parte a pieselor sale de teatru Sartre insistă asupra ideii că noi facem totul pentru a ne feri de libertate. Ne transformăm în obiecte: spunem „nu este din vina mea”, „așa sunt eu”, și nu „așa am decis să fiu”. Această rea credință este una dintre principalele tactici pe care le adoptă oamenii pentru a nu-și asuma libertatea. Jucăm roluri cu scopul de a fi luaţi drept altcineva, ca să ne putem spune poveşti despre natura noastră, despre destinul nostru, despre faptul că „nu putem face altfel”. Când zicem „este peste puterile mele” sau „aşa sunt eu, n-am ce să fac”, În ochii lui Sartre adoptăm atitudinea „ticălosului”, a celui ce îşi neagă responsabilitatea, care se consideră înglodat într-o natură sau un destin fără putinţă de scăpare.” Maeștrii gândirii – Roger-Pol Droit, p. 138, 139

Nu avem scuze ci dificultăți în a evita atitudinea „ticălosului”, date de faptul că trăim într-o cultură în care ne raportăm la valori iar „ochiul bun” lipsește..

„Dificultatea principală nu stă în reaua credinţă – conştiinţa care îşi neagă libertatea -, ci în opinia celorlalţi. Ei interpretează într-un mod uneori cu totul eronat actele şi deciziile mele. Drama existenţei umane este că privirea celorlalţi ne revelează pe noi nouă înşine şi ne deformează. Ea ne trădează, ne transformă, ne surghiuneşte libertatea. Această dramă este evident ineluctabilă, de vreme ce existenta umană este în mod necesar colectivă: trăirea este mereu o trăire-împreună.”  – idem, p. 139.

„„Conversia”, căreia Sartre îi consacră sfârşitul Caietelor, este o noţiune esenţială în filosofia sa. Ea constă în a dori lumea şi nu, ca până acum, valorile. Dacă subordonez actul meu unui scop exterior (a face bine, a nu minţi, a fi curajos), deja sunt alienat: mă transform în mijloc pentru a împlini această valoare universală. Libertatea nu există, din contră, decât realizându-se. Ea se descoperă pe sine însăşi prin operele sale şi îşi asumă lumea, chiar dacă (şi mai ales atunci când) îi scapă.” Idem, p. 141.

Valorile sunt mijloace prin care nevoile se împlinesc, nu scopuri în sine, cărora omul le poate fi subordonat. Această gravă confuzie, legată de importanța valorilor, duce la răsturmarea situației, în loc ca mijloacele să slujească omului, ele ajung, printr-o susținere de grup, să fie stăpâne ai omului. De această eroare nu scapă nici cultura academică, motiv pentru care omul trebuie să se supună educației, nu educația să fie supusa omului. O bună educație respectă libertatea educatului și acționează în sensul satisfacerii nevoilor individuale, nu pornind de la valori de grup.

Starea proastă în care ne aflăm astfel ne cuprinde pentru că mereu trebuie să avem grijă ce vor gândi alții despre noi și faptele noastre. Stăm la judecata lor, obligați prin asumare personală (adesea inconștientă) să le facem pe plac, fie ei soți, părinți, profesori, practic toți cei care contează pentru noi.

De aici reiese clar puterea eliberatoare a iubirii necondiționate și nevoia de a o pune cât mai curând în practică, altfel suntem promotori ai acestui sistem care supune omul tocmai prin valorile pe care le cerem respectate. Exigențele academice sunt astfel de valori externe, care contează doar atâta timp cât nu iubim copiii. Când vom înțelege bine acestea o să ne străduim să îi ajutăm să facă față cu succes vieții, să se împlinească, valorificând darurile personale ale fiecăruia.

Repere pentru o educație sănătoasă III. Bazele schimbării

Partea a III-a reperelor pentru o nouă educație, sănătoasă.
Dacă în prima parte am văzut pe scurt DE CE avem nevoie de schimbare, în partea a II- CUM ar trebui să realizăm schimbarea, în această parte a III-a vom vedea CE schimbări importante se impun.

Repere pentru o educație sănătoasă – I. Competență și culturi

Primul filmulet despre educatia sanatoasa promovata de neweducation este online. În el sunt prezentate două culturi majore și implicațiile lor asupra înțelegerii competenței. Exemplele sunt luate din Colț Alb, unde Mark Twain descrie foarte bine cele două raportări.

Prima carte care prezintă ce înseamnă cultura partenerială poate fi consulată și online, http://www.neweducation.ro/competenta.