Educația – calul de bătaie al tuturor?

(Articol publicat în ziarul Unirea, 30.12.2014. Titlul inițial –Educația – prostituată de serviciu?)

Nu este campanie electorală în care educația să nu fie pomenită. Nu este program și discurs din care să lipsească. Toți doresc și ne propun o educație mai competitivă decât cea pe care o avem. Chiar și acum, președintele ales vrea o educație mai bună, iar ministrul abia numit deja visează să schimbe legea. În consecință, Legea educației a avut cele mai multe modificări în ultimii 25 de ani, peste 100.

Observăm cu toții că educația nu ne pregătește deplin pentru viață, Dar de aici și până la a avea soluțiile serioase la îndemână, este cale lungă. Să nu uităm, Kant observa corect că educația este cea mai grea problemă dată spre rezolvare omului. Dacă nu ar fi tragic să vezi cum se joacă politicienii cu reglementările în acest domeniu, ar putea fi chiar distractiv să observi cum se cred cu toții suficient de deștepți ca să se ocupe de ea, dar cât de departe sunt de adevăratele probleme.

Motivul inadecvării soluțiilor este că persoanele și grupurile acționează în virtutea culturii pe care o au, ele văd lucrurile dintr-un sistem de referință, care are limitele și dezavantajele lui. Poziționarea culturală partizană este trecută cu vederea, astfel toți susțin că au dreptate.

Totuși, cei care se ocupă de culturi înțeleg relativitatea abordărilor. În cartea Tribal Leadership, prezentată foarte pe scurt pe ted.com (http://www.ted.com/talks/david_logan_on_tribal_leadership?language=ro), David Logan împreună cu colegii lui au identificat cinci niveluri culturale, de la stadiul în care omul consideră că „viața este mizerabilă”, până la nivelul „viața este minunată”. Pe nivelul doi omul înțelege că viața lui este cu probleme, pe nivelul trei a descoperit o abordare relativ confortabilă, de aceea se crede grozav. Pe nivelul patru el ajunge să înțeleagă că numai cu ajutorul semenilor se împlinește, de aceea acordă mai multă încredere celor care îi seamănă. Abia pe nivelul cinci descoperă că omul, prin natura sa profundă, este ceva minunat, cu adevărat uimitor, că viața este extraordinară.

Politicienii noștri se cred grozavi, altfel nu ar acționa asupra unor lucruri complexe, sunt probabil pe undeva pe nivel trei cultural, de aceea vor să schimbe mereu lucrurile, după a lor perspectivă. Ei înțeleg lucrurile și noțiunile atât cât le permite acest nivel cultural și vor să le îmbunătățească pentru o mai bună adecvare cu viziunea lor, astfel ca omul produs de educație să le semene.

Spre exemplu, noțiunea fundamentală pentru educație, cea de competență, este văzută de pe nivelul trei ca un set de deprinderi avansate într-un domeniu ale unei persoane izolate și un set de atitudini specifice.

Pe nivelul patru competența este dată de slujirea unui grup anume, ea e evaluată de acea comunitate, în funcție de valorile acesteia. Așa apare academismul și adevărate clanuri, care dictează ce e bine și ce e rău, ce e valoros și ce nu în diferite discipline, domenii culturale. Riscurile ieșirii din cultura de grup sunt mari, spre exemplu e destul de greu de acceptat astăzi de către astfel de grupuri un om de știință credincios sau un teolog care este și filosof. Pentru grupuri aceia sunt limitați, ei sigur au o problemă dacă nu văd că cultura grupului lor are răspuns la toate, că ei sunt cei mai importanți și nu prea mai este nevoie de ceilalți, sau nu atât cât să merite să fie luați în serios.

Abia pe nivelul cinci, cel al integrării personale și al detașării culturale, toate domeniile pot fi privite ca valoroase. Aici competența este recunoscută ca pe o nevoie, aceea de a avea o participare de calitate în grup, dar cu respectul libertății personale și spre împlinirea omului. Această participare presupune detașare culturală și se bazează și pe satisfacerea celorlalte două nevoi fundamentale – de autonomie și de interconectare.

Dezvoltarea competenței este ceea ce copiii fac fără să știe că învață. Prin educația de astăzi a fost distrus acest proces natural, astfel că învățarea nu mai este o plăcere, nu e satisfacere a unei nevoi profunde, ci un chin. Departe de a înțelege acest proces, educația de astăzi se declară socio-constructivistă, dar nu este.

Fiecare persoană ar dori probabil ca educația să slujească culturii grupului căruia ea îi aparține. Aceasta ar scăpa-o de efortul înțelegerii celorlalți și ar crea premisele dominării societății. De aceea politicienii, când ajung în funcții de decizie, încearcă să se folosească de educație, nu în interesul copilului ci a lor și a grupului lor. Chiar ministru să fii, dacă nu ai cercetat temeinic lucrurile, dacă nu ai reușit o integrare personală până pe nivelul cinci, nu poți face bine educației. Iar specialiștii în diferite domenii rareori sunt bine integrați. Abia cu transdisciplinaritatea intelectualii au pornit spre integrare și mai au cale lungă.

Scopul educației de dincolo de interesele de grup nu poate fi decât unul singur, acela de a oferi celui educat putere soft. Temeiul acesteia nu este în mulțimea cunoștințelor ci în autodeterminare, competență reală și capacitate de interconectare profundă, adică ceea ce se obține satisfăcând nevoile fundamentale.

Până când politicienii vor înțelege și vor accepta că fiecare om e un scop în sine, ei vor continua să încerce să facă copiii după chipul lor, abuzând asupra acestora și a educației. Iar acest lucru, cu siguranță, nu este unul frumos și nici bine făcut.

De ce educația de azi nu te face OM?

Cu siguranță sunt multe motive pentru care educația contemporană ratează cel mai important scop al său. OM înseamnă o ființă cu integritate și bine integrată în sisteme supraindividuale, o persoană binevoitoare, cu multă putere soft.

Integritatea se construiește pe o armonie ridicată a ființei, ceea ce presupune o abordare specifică, în care gândirea, afectele, voința se completează și lucrează împreună. OMUL are gândiri de tip sistemic (prezentată în A cincea disciplină – Peter Senge) și integrativ (Mintea opozabilă – Roger Martin), nu una liniară cum este cea dobândită astăzi în școală. Tributară academismului, educația de azi ae grijă să aservească omul culturii, nu cultura omului, de aceea fuge de gândirea sistemică.

OMUL recunoaște în emoții și sentimente răspunsuri ale ființei ca întreg, condiționate de maturitatea abordării. Din ele și din contextele în care apar, omul se poate vedea pe sine așa cum este și își poate ameliora abordarea și atitudinile. Ele sunt energiile care ne pun în mișcare și nu le putem neglija fără a pierde chiar bucuria de a fi și a face. Școala ne ține departe de ele, nu conștientizează importanța lor, și cu atât mai puțin ajută copilul să devină OM.

Școala de azi învată copiii să reproducă faptele adulților, modul lor de a gândi și de a face lucrurile. Voința lor este astfel paralizată în imitație în loc să fie pusă în starea de hotărâre, cum este așezat OMUL. Elevul, studentul pot cel mult alege opționalul, dar și tematica acestora este stabilită dinainte. Din actori pe scena propriei vieți sunt obligați astfel să devină spectatori ai acesteia, obligați să se conformeze nelimitat cerințelor. Întrebarea firească, născută în ei din dezvoltarea lăuntrică, vehicolul dezvoltării și al proactivității, este omorâtă cu ajutorul disciplinei și al disciplinelor.

În ceea ce privește interconectarea cu semenii, școala acceptă în sfârșit, măcar la nivel formal, că este importantă. Dar prin ceea ce face instituind reguli precise, programe, drumuri de parcurs identice pentru toți, suspiciune, evaluări ale cunoștințelor, favorizează hormonul individualismului – testosteronul și inhibă hormonul încrederii și al integrării – oxitocina (Molecula morală – Paul Zak). Profesorii nu știu să creeze decât sisteme formale, rigide, nu unele vii, în care să te bucuri.

Școala se laudă și că este socio-constructivistă. Poate îi place această teoria, a dezvoltării dinăuntră a omului, cu ajutorul semenilor, dar, în ceea ce privește punerea ei în practică, ar trebui declarată repetentă. Cercetătorii din domeniul autodeterminării (Self-Determination Theory) ne spun că omul practic nu se dezvoltă dacă nu sunt satisfăcute cele trei nevoi fundamentale ale lui: de autonomie, competență și de interconectare. Interconectarea este o parte foarte importantă din modul de a fi al mamiferelor, dar școala opune copiii unii altora (concursuri, premii, meritocrație în baza unor anumitor tipuri de inteligență), în loc să îi interconecteze. Autonomia, autodeterminarea elevului, sunt cuvinte străine de ea. Competența este prost înțeleasă, competent este considerat cel care respectă reguli și metode de lucru, chiar dacă acestea au consecințe negative pe termen mediu sau lung. De pe nivelul cultural cinci (nivele conform cărții Tribal leadership) competența este o participare de calitate într-un sistem, detașată de cultura lui, pe deplin responsabilă.

Pe fiecare nivel cultural sunt create acele sisteme care promovează cultura din care sau născut. OMUL, care respectă și apreciază viața, este doar pe nivelu cinci, iar educația nu a trecut încă pe nivelul patru. Dar aceste ultime nivele sunt apropiate prin respectul acordat semenilor. Pe nivelul patru omul respectă pe cei din grupul lui, iar pe nivelul cinci respectă pe toți oamenii, apreciind de fapt măreția OMULUI. O educație care să nu fie aservită altor scopuri este singura care ar putea ajuta omulețul mic să devină OM.

Pentru a așeza astăzi educația pe temelia respectului autentic față de OM este necesar un efort uriaș, care nu cred că poate fi susținut prin finanțarea de la buget. Probabil că singura șansă de a o aduce la sentimente mai bune și mai curate pentru om sunt resursele ce pot fi mobilizate cu fondurile europene. Să sperăm că gestionarii acestora vor înțelege și ei nevoia de a îndrepta educația spre a oferi beneficiarilor nu diplome ci putere adevărată.

Personalități multiple ascunse în noi – Slăbănogul și Grăsanul

Nu trebuie să fii bolnav ca să ai înăuntru mai multe personalități relativ autonome. A demonstrat acest lucru Berne, cu analiza tranzacțională, nu insistăm.

O prezentare mai interesantă și mai accesibilă am găsit în cartea Mitul întreprinzătorului, a lui Michael Gerber. Grăsanul și Slăbănogul se luptă pentru control. La fel se luptă în noi cel care vrea să învețe (Studiosul) și cel care nu iubește eforul de a-și depăși limitele (Suficientul).

„Să cercetăm două personalități cu care suntem familiarizați: Grăsanul și Slăbănogul.

V-ați hotărât vreodată sa țineți regim?

Stați în fața televizorului într-o sâmbătă seara privind o cursă de atletism, plin de admirație față de robustețea și agilitatea atleților.

Mâncați un sandviș, al doilea de când v-ați așezat la televizor acum două ore ca să priviți evenimentul.

Vă simțiți leneș în fața imaginilor pline de acțiune de pe ecran și, deodată, cineva se trezește în dumneavoastră și spune: „Ce faci? Uită-te ia tine, ești gras! Nu ești deloc în formă! Fă ceva!”

Ni s-a întâmplat tuturor. Cineva se trezește în interiorul nostru având o imagine cu totul diferită despre cine ar trebui să fim și ce ar trebui să facem. în acest caz, să-l numim Slăbănogul.

Cine este Slăbănogul? Este un tip care folosește cuvinte precum disciplină, exercițiu, organizare. Slăbănogul este neîngăduitor, corcct cu el însuși, perseverent până la detaliu, un tiran vicios.

Slăbănogul detestă grăsanii. Nu poate sta liniștit. Are nevoie să fie mereu în mișcare. Trăiește pentru acțiune.

Slăbănogul tocmai v-a luat în primire. Fiți atenți – lucrurile sunt pe cale să se schimbe.

înainte de a vă da seama, aruncați toate alimentele grase din frigider. Vă cumpărați o nouă pereche de pantofi de sport, haltere și tricouri. Lucrurile sunt pe cale să se schimbe pe-aici. Aveți un nou avânt în viață. Vă planificați noul regim fizic: vă sculați la cinci, alergați cinci kilometri, faceți un duș*rece la ora șase, luați micul dejun cu pâine integrală prăjită, cafea neagră și o jumătate de grepfrut, apoi vă urcați pe bicicletă ca să mergeți la serviciu, vă întoarceți pe la șapte seara, mai alergați trei kilometri și vă culcați la zece – lumea este deja altfel pentru dumneavoastră!

Și chiar ați câștigat! Luni seara ați dat jos un kilogram. Adormiți visând că veți câștiga maratonul de la Boston, De ce nu? Așa merg lucrurile, este doar o chestiune de timp.

Marți seara vă urcați din nou pe cântar. Ați dat jos încă jumătate de kilogram. Sunteți de-a dreptul incredibil! Splendid! O mașină zveltă.

Miercuri sunteți demn de toate laudele. Munciți în plus o oră dimineața și o oră seara.

Sunteți nerăbdător să vă urcați din nou pe cântar. Vă dezbrăcați la piele tremurând în baie și sunteți plin de speranță la ceea ce vă va arăta cântarul. Vă urcați ușor pe el și priviți în jos. Și ce vedeți … nimic nu vedeți. N-ați dat jos nici măcar un gram. Aveți exact aceeași greutate ca și marți. Descurajarea vi se strecoară în suflet, începeți să simțiți un slab resentiment. „După toată munca asta! După atâta transpirat și după atâtea eforturi! Și totul la ce bun? Nu-i cinstit.” Dar lăsați deoparte supărarea. în fond, și mâine este o zi. Mergeți la culcare promițându-vă să munciți și mai mult joi. Dar ceva s-a schimbat.
Nu veți ști ce s-a schimbat până joi dimineața.
Plouă.
în casă este cald.
Ceva nu-i la fel.
Ce este?
Un minut sau două nu-i dați de capăt.
Iar apoi vă dați seama: altcineva s~a instalat în trupul dumneavoastră.
Este Grăsanul!
Iată-1 înapoi!
Și nu vrea să plece.
De fapt, nici nu vrea să se dea jos din pat. Este frig afară. „Să  alerg? Glumești!”

Grăsanului nu-i place să facă nimic. Singurul exercițiu de care ar putea fi interesat ar fi acela de a mânca!
Și deodată sunteți cu mintea la frigider – chiar în interiorul frigiderului – în toată bucătăria!
Mâncarea este acum de cel mai mare interes pentru dumneavoastră. Maratonul s-a evaporat; mașina zveltă asemenea; tricourile, halterele și pantofii de sport au dispărut și ele.
Grăsanul le-a luat locul. El face jocul acum.
Ni se întâmplă tuturor, mereu și mereu. Am fost induși în eroare gândind că suntem într-adevăr acea persoană.
Iar când Slăbănogul se hotărăște să schimbe lucrurile, cred că ,de fapt, eu însumi am luat această decizie.
Iar când Grăsanul se trezește și întoarce lucrurile cum au fost, cred de asemenea, că eu însumi am luat această decizie.
Dar nu-i așa. Noi am luat decizia.
Slăbănogul și Grăsanul sunt două personalități total diferite, cu necesități diferite, interese diferite și stiluri de viață diferite.

De aceea nu se plac unul pe altul. Fiecare vrea lucruri total diferite.

Problema este că atunci când intrați în pielea Slăbănogului sunteți acaparat în totalitate de necesitățile lui, interesele lui, stilul lui de viață.

Iar apoi ceva se întâmplă – cântarul vă dezamăgește, vremea se răcește, cineva vă oferă un sandviș cu șuncă.

în acel moment Grăsanul, care-și aștepta rândul în culise, vă captează atenția. Preia controlul.

Vă ia în stăpânire din nou.

Cu alte cuvinte, atunci când sunteți Slăbănogul faceți mereu promisiuni pe care Grăsanul ar trebui să le îndeplinească.

Iar când sunteți Grăsanul faceți mereu promisiuni pe care Slăbănogul ar trebui să le îndeplinească.

Mai este de mirare că este atât de greu să ne ținem promisiunile față de noi înșine?

Nu este vorba că nu suntem hotărâți sau că nu ne putem baza pe noi înșine; este vorba că fiecare dintre noi reunește o serie de personalități diferite, fiecare cu propriile ei interese și cu modul său de a face lucrurile. Cerând uneia dintre personalități să țină cont de alta dintre cele multe înseamnă să stârnim o bătălie sau chiar un adevărat război.

Oricine care a trăit vreodată conflictul dintre Grăsan și Slăbănog (oare nu ni s-a întâmplat tuturor?) știe despre ce vorbesc. Nu poți să fii în același timp și unul și altul; unul dintre ei trebuie să piardă. Și amândoi știu asta.” (Mitul întreprinzătorului, p 23-26)

Puterea în educație

Educația, privită ca pe ceva ce noi le facem copiilor, elevilor, are o putere mică, din ce în ce mai mică cu creșterea copilului. Dacă suntem cu adevărat socio-constructiviști, recunoaștem că educația se face din interior, prin efortul și interesul celui care se educă.

Copiii acceptă relativ ușor să facă ceea ce le propun adulții o vreme, după care încep și ei, normal, să se gândească la ce le folosește ceea ce învață. Dacă nu văd folosul, reușesc cel mult o adunare de cunoștințe, despre a căror întrebuințare nu știu prea multe. Aceasta ar însemna un efort inutil, și este firesc să nu îl facă dacă au personalitate.

Un punct de plecare corect ar însemna să recunoaștem că noi nu putem educa copiii, în sensul deplin al termenului, că putem doar să îi ajutăm în educația pe care singuri ar trebui să și-o facă. Nu putem pătrunde în interior să organizăm, să integrăm informațiile, să analizăm și să valorificăm experiențele în locul lor, oricât de mult ne-am dori asta. Noi propunem, ei primesc dacă vor și ne urmează dacă consideră că merită efortul.

Din această perspectivă, ceea ce avem de făcut diferă destul de mult de ceea ce facem astăzi. Un rol important în integrarea eforturilor o are conștientizarea nevoilor cărora îi răspund lucrurile care se învață. Fără aceasta este ca și cum am încerca să clădim fără să punem fundație. Nevoile au darul de a ne lega, pentru satisfacerea lor colaborăm. De dragul de a învăța nu învață nimeni, sau cel puțin putem spune că nu este un proces natural. Orice învățare este în vederea a ceva. Acel ceva trebuie conștientizat și recunoscut ca important, necesar, de către ambele părți implicate.

Revenind la postarea anterioară, puterea reală pe care o au profesorii este una soft. Nu una coercitivă, care îndepărtează. În abordarea curentă a educației aceasta este însă neglijată, sau i se acordă mult prea puțină atenție. Cuvântul de ordine este acum trebuie (parcursă programa, luate note mari la examen, promovată clasă etc), ceea ce ne leagă de celălalt tip de putere, exercitat prin forță. Dar această putere nu este una eficientă și nici sustenabilă, în sensul că doar aparent face lucruri bune, iar pe termen lung este chiar dăunătoare relaților dintre educator și educat.

Copiii văd cu ce putere lucrează profesorii și aleg cum să răspundă la ea. Una soft atrage, implică, propune, spre deosebire de cea coercitivă, care nu respectă ci impune, care nu apropie ci îndepărtează. De la cei care folosesc puterea soft au multe de învățat, și o fac cu plăcere, iar pe cei care forțează îî resping.

 

 

Scopul noii educații

SIntetizarea unui demers complex cum este cel al educației în cuvinte puține nu este o sarcină simplă. Presupune eforturi de integrare a tot ceea ce se face în educație și orientarea eforturilor într-o direcție clară. Scopul dă sensul activității, de aceea trebuie căutat cu grijă, astfel ca să aducă un câștig precis celor care fac efortul de a se educa.

După eforturi îndelungate cred că am găsit un scop potrivit. Astfel, educația nouă pe care o propunem dorește să ofere celor care o urmează putere soft (soft power). Adică acea putere pe care o dă înțelepciunea și competența, care se manifestă pretudindeni făcând lucrurile să evolueze, integrând, complexificând, nu distrugând. În spatele puterii soft stă o gândire integratoare, aptitudini ridicate de interconectare și un grad ridicat de autonomie. Acestea ar trebui avute în vedere, pe lângă buna familiarizare și o ridicată capacitate de operare în domeniul în care persoana dorește să își desfășoare activitatea.

 

Slăbiciunea și consecințele întrebărilor nepedagogice

În studiul „ISTORIA CONCEPTELOR CA FILOSOFIE” a lui Hans Gadamer (1970), acesta ne atrage atenția asupra întrebărilor nepedagogice: „Orice întrebare îşi primeşte sensul de la felul motivaţiei ei. Cunoaştem cu toţii din exemplul aşa-numitei întrebări pedagogice cum este atunci când suntem întrebaţi ceva, fără ca celălalt să întrebe cu adevărat pentru că vrea să ştie. Aici se ştie foarte precis că examinatorul ştie lucrul despre care Întreabă. Ce fel de întrebare mai este cea pe care o pun atunci când deja ştiu! Întrebarea pedagogică ce este pusă astfel trebuie să fie numită, din motive hermeneutice, nepedagogică. Ea poate să se justifice numai pornind de la faptul că desfăşurarea ulterioară a discuţiei examinatoare depăşeşte nefirescul unor astfel de întrebări, conducând în cele din urmă în fata unor întrebări ‘deschise’. Numai în cazul , lor poate ieşi la iveală ceea ce poate cineva.” (Adevăr și metodă, p. 426, 427 )

Din păcate, majoritatea întrebărilor pe care le punem noi dascălii sunt întrebări la care știm răspunsul, copilul fiind pus astfel în fața unui interogatoriu în care se urmărește reproducerea unor definiții, a unui mod de a rezolva o problemă tipică etc. Practic nu este un dialog real din moment ce pe baza răspunsului nu se va schimba nimic, afară de, cel mult, părerea despre „ce știe” elevul și poate nota lui.

O întrebare cu adevărat deschisă ar trebui să scoată în evidență poziția particulară a unui copil față de un anumit subiect, lucrare, faptă, etc, nivelul la care poate participa la o activitate în comun pe tema dată. Fiecare răspuns de la elevi ar trebui astfel să fie diferit, ceea ce ar obliga profesorii la o anliză mai atentă. Pentru ei este mai ușor să analizeze răspunsurile la care identifică imediat conformitatea la o anumită imagine conceptuală decât să verifice ce poate face, cum se situează copilul în zona conceptului respectiv, care este menirea lui funcțională în ecuația elevului (ce utilitate îi dă).

O astfel de întrebare ar cere un răspuns personalizat, ceea ce presupune efort de înțelegere a elevului, pe care nu prea suntem dispuși să îl facem. Dar din această cauză ne și ratăm vocația de dascăli și șansa de a oferi elevilor ceva cu adevărat util pentru viață. Devenim pentru elevi simpli roboți ai sistemului, nu persoane vii, prezente și de folos. De aici respectul tot mai scăzut pentru dascăli și pentru eforturile lor, neadaptate la o viață dinamică în care important nu este ce știi ci ceea ce poți să faci.

Pe cine credem că păcălim, prefăcându-ne că îi iubim?

Ca profesori stăm mereu în fața copiilor. Adesea ne prefacem că îi iubim și că le vrem binele… Dar ei ne simt pentru că dragostea vorbește și când tăcem (doar că de la o vreme nu o auzim…):

„Celălalt simte dacă îl iubeşti cu adevărat sau te prefaci, fiindcă dragostea se transmite ca o telegramă. Dacă facem, de pildă, o vizită la un orfelinat, copiii simt îndată cu ce dispoziţie lăuntrică ne-am dus la ei. Odată au venit la Colibă ca să-mi ceară părerea unii care voiau să înfiinţeze un aşezământ pentru copiii părăsiţi. „Cel mai important lucru dintre toate, le-am spus, este să vă doară pentru aceşti copii ca pentru copiii voştri şi chiar mai mult. Numai aşa copiii vor fi încredinţaţi de dragostea voastră. Dacă nu vă doare pentru ei, mai bine nu mai faceţi nimic”. Atunci un medic, foarte evlavios, mi-a spus: „Ai dreptate, Părinte. Cândva am mers să vizitez pentru prima oară un orfelinat împreună cu mai multe persoane. Copiii simţeau starea lăuntrică a fiecăruia dintre noi. «Domnul cutare este doar în trecere, domnul cutare a venit la noi ca să nu stea degeaba, domnul cutare ne iubeşte cu adevărat»”. Vedeţi cum dragostea vesteşte lăuntric?” Cuviosul Paisie Aghioritul – Patimi și virtuți -http://www.4shared.com/office/UbyOQc7Jba/Patimi_si_virtuti_Cuviosul_Pai.html

Micul Print vine in ajutorul educației

În proiectul „Performanțe crescute pentru elevii din învățământul preuniversitar!” a fost realizat site-ul postat la adresa www.miculprint.eu pentru a veni în sprijinul celor care au doresc să își amelioreze pregătirea în domeniul de competențe matematice și comunicare în limba română.
Site-ul este accesibil gratuit oricărui elev interesat.