Competență și cultură

Scopul educației este acum, în cele mai multe țări, dezvoltarea competențelor. Competența a devenit scop al educației odată cu creșterea interesului pentru beneficiarul ei, elevul sau studentul, care trebuie să iasă din instituțiile de învățământ cât mai bine pregătit pentru viață și o activitate socială utilă. Dar scopul educației, modul în care ea este organizată, inclusiv înțelegerea competenței, sunt strâns legate de cultura pe care societatea o are.

 Riane Eisler prezintă în lucrările sale ca foarte răspândite două tipuri de culturi, cultura dominatoare și cultura partenerială. În cultura dominatoare predomină controlul, organizarea ierarhică, violența, forța – ca mijloace de reglare a relațiilor, autoritatea exterioară, dominația bărbaților, etc. Având la bază dominarea, ea a condus în istoria umanității la imperialism, războaie, la abuzurile asupra omului din societate, care se crede îndreptățită să dispună prin decidenții ei chiar de viața persoanelor care o alcătuiesc. Cultura partenerială este una democratică, bazată pe puterea relațiilor de colaborare, respect față de diversitate, care admite egalitatea sexelor, ea nu se impune peste voința persoanei și cu atât mai puțin nu o condamnă în baza credințelor sale. Îi respectă demnitatea și drepturile, iar societatea bazată pe această cultură ameliorează și elimină dreptul instituțiilor de a dispune asupra persoanelor.

Pentru cultura dominatoare omul este un mijloc prin care patronul ori cel care deține puterea își atinge propriile interese sau pe cele ale unor grupuri din care face parte. În cultura partenerială unicitatea fiecăreia este recunoscută, iar omul este privit ca și scop în sine. El nu poate fi aservit prin forță intereselor altora, acceptabile sunt considerate doar interacțiunile, relațiile care îi respectă demnitatea și drepturile. Între aceste două extreme se situează politicile sociale ale grupurilor din întreaga lume. Este astfel mult mai probabil ca în unele triburi să întâlnim o cultură mult mai democratică decât cea pe care o pretind unele țări, cu deosebire acelea care au dezvoltat o putere și un arsenal militar înspăimântător. Oricine realizează că în spatele înarmării nu poate sta decât convingerea că lucrurile se reglează prin forță, pentru ea alternativele dialogului, a ponderii egale a opiniilor, a soluțiilor descoperite în comun nu există, cel care e mai puternic decide.

Deși subiectul pare destul de îndepărtat de competență, are legătură cu aceasta. Abilitățile, capacitățile pe care fiecare cultură le cere sunt diferite. În cultura dominatoare cei care dețin puterea educă și dezvoltă mijloacele prin care ei își mențin pozițiile și controlul. Dezvoltarea persoanei nu poate urmări creșterea autonomiei, a inițiativei personale, a relațiilor de colaborare, ameliorarea interacțiunilor deoarece acestea ar distruge organizarea bazată pe supunere, dependență și control. Astfel educația trebuie să se mărginească la a transmite cunoștințe și la cum trebuie făcute bine și eficient anumite lucruri pentru a crește profesionalizarea. Impune sarcini individuale din ce în ce mai grele, astfel ca activitățile legate de dezvoltarea relațiilor să aibă cât mai puțin loc. De această orientare nu a scăpat nici mediul academic, foarte bine structurat ierarhic, care a devenit un complice destul de bun și de fidel al celor de la putere în a promova această abordare dominatoare. Practic, deși afirmă că dezvoltă competențe, cultura dominatoare nu poate nici măcar să înțeleagă corect semnificația acestui termen. Potrivit etimologiei și a rădăcinii comune cu apetența, competența este o exigență și un indicator al activității membrilor unui grup realizate în vederea satisfacerii nevoilor comune. Ea desemnează de fapt calitatea participării, iar această participare are o dublă determinare, atât din partea persoanei cât și a grupului. Ambele pot interveni în ameliorarea ei. În temeiul acestei libertăți oferite, participanții la grup sunt deopotrivă responsabili de activitatea realizată și de rezultatele obținute. Pentru un membru care are de îndeplinit sarcini prescrise în mod precis, aproape mecanic, nu se mai poate pune problema competenței ci numai a abilității, capacității acestuia de a realiza anumite sarcini. Putem vorbi de competență numai în cazul în care membrii grupului au dreptul și libertatea de a decide cum acționează. Numai pe acest temei poate exista o răspundere a lor, o evaluare a participării acestora la obținerea rezultatelor, altfel pentru rezultate răspund numai împreună cu cei care au decis cum să se acționeze.

În cultura dominatoare responsabilitatea participanților este limitată la îndeplinirea cu strictețe a sarcinilor, potrivit unei proceduri stabilită de conducerea acestuia. Chiar dacă unul din membrii vede că nu este bună procedura, el nu poate decide schimbarea ei fără a intra în conflict cu decidenții. În această situație coparticiparea se reduce la o bună executare de către fiecare membru a sarcinilor sale, echipa funcționează dacă fiecare face ce îi este încredințat de către conducători. Deoarece nu se pune problema negocierii, abaterii de la ceea ce este stabilit decât printr-un proces ierarhic dificil, nu se poate vorbi despre o activitate reală și eficientă în echipă. Nerealizarea rezultatelor se poate datora atât procedurii asupra căruia o persoană implicată nu poate decide, dar și nerespectării acesteia ori lipsei de implicare. În acest fel orice sarcină are doi autori între care se poate pasa la nesfârșit responsabilitatea lipsei de rezultat.

În cultura partenerială fiecare alege mijlocul dorit, ceea ce contează este doar obținerea rezultatelor într-o manieră care nu conduce la efecte negative imediate ori pe termen lung nici în grup, nici în mediul în care se află grupul. Cooperarea, bazată pe încredere și respect reciproc, este principala formă în care rezultatele comune se ameliorează continuu. Abia acum se poate vorbi de participare deplină la grup, întrucât este implicată și responsabilitatea reală față de acesta.

Într-o abordare care analizează întrebările ce stau la baza performanței, pornind de la observațiile lui Simon Sinek (o scurtă introducere se poate vedea pe ted.com), am putea spune că în cadrul culturii dominatoare competența este la nivelul întrebării cum, pe lanțul „Ce, Cum, De ce?”. Aici întrebarea „De ce?” nu poate fi pusă decât de sus în jos, de la șef la subordonat, pentru a cere explicații, altfel ar contesta ierarhia, ar lua la întrebări decidenții. În educație, trecerea de la cunoștințe la competențe este echivalentă cu trecerea de la întrebarea „Ce?” la „Cum?” și aici se încheie evoluția a ceea ce se numește competență în acest tip de cultură.

Dar oamenii cu rezultate notabile pornesc de la întrebarea „De ce?”. Aceasta este de fapt și întrebarea pe care printr-o evoluție firească o pun copiii când încep să facă ordine în imaginea lor despre lume și oameni. În cultura partenerială, unde are loc și o împărtășire a experienței, întrebarea „De ce?” este elementul clarificator omniprezent. Identificarea unei soluții la o problemă și propunerea unei abordări diferite de către membrii unui grup trebuie însoțită de explicații, justificări pentru a fi acceptată. Ea nu are rolul de a trage la răspundere ci pe acela de a face un pas mai departe spre rădăcina și soluționarea problemelor. Evoluția culturii de grup se bazează pe această întrebare, ea are rolul de a trece pe toți cei interesați pe o treaptă superioară a înțelegerii.

Din punctul de vedere al nivelurilor culturale propuse de Daniel Logan, vedem că o cultură partenerială se instalează abia de la nivelul patru. Abia de aici oamenii se simt bine lucrând și evoluând împreună, și, pe nivelul cinci, ajung la împlinire și la convingerea că viața este minunată. Ceea ce trebuie remarcat aici, în plus față de ceea ce se observă din filmul de prezentare de pe site-ul ted.com este faptul că omul participă simultan la mai multe grupuri, și că participarea lui poate fi conștientă de nivelul cultural al fiecăruia. Remarcabil este faptul că cultura unui grup, fiind în evoluție determinată de participanții la el, nu se ridică mai presus de aceștia dar nu poate fi nici mai prejos. Astfel, cultura de grup rămâne pentru fiecare participant nu doar un mijloc de acces la înțelepciunea colectivă ci este și o provocare pentru schimbarea ei în bine. Mecanismul de evoluție culturală reciprocă pe axa persoană – grup este unul dintre cele mai uimitoare și mai frumoase lucruri care se petrec între om și grupul din care face parte.

Această evoluție nu există însă decât în cadrul unei culturi parteneriale. Iar competența, ca măsură a calității participării, se dovedește a fi mijlocul prin care prezența omului la propria sa viață și la viața de grup devine eficientă, constructivă, cu sens. Cel puțin din aceste motive merită aprofundată înțelegerea ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *