Filosofii (Martin Heidegger și Hannah Arendt) și secretul iubirii

Cartea Maeștrii gândirii a lui Roger-Pol Droit prezintă foarte pe scurt și iubirea dintre Martin Heidegger și Hannah Arendt. Corespondența dintre ei a fost tradusă și publicată la Editura Humanitas.

Ceea ce mă determină să o prezint este faptul că ne permite să aruncăm o privire unde prinde iubirea cea adevărată, care nu moare după 2-3 ani, când efectul hormonilor îndrăgostirii încetează. Putem vedea însă și care este secretul dascălilor de neuitat…

Indrăgostirea ei nu era improbabilă, ba dimpotrivă, o fată extrem de inteligentă găsește un profesor ale cărui cuvinte nu sunt flecăreli ci pline de substanță, dovadă a unei „prezențe reale a sa în propria ființă”, a unei vieți autentice. Înțelegea faptul că spusele sale sunt adevărate, iar de un om care spune adevărul nu prea îți vine să te mai desparți.

Iubirea ce a durat până la sfârșitul vieții celor doi, în ciuda faptului că ea, evreică, ar fi trebuit să îl urască (fusese numit rector pentru un an de nazisti), ne arată că legătura creată era mai puternică decât orice i-ar fi putut sta împotrivă. Aliații îi interziseră în 1945 lui Heidegger să mai predea, urmare a scurtei perioade de colaborare cu regimul nazist, însă asta nu a împiedicat-o pe ea să țină la el. Cuvântul lui adevărat, din izvorul curat și nesecat al adevărului, care primenea ființa și o reda sieși prin grijă (Dasein înseamnă și grijă) spre o autentică viețuire, nu era ceva ce putea fi trecut cu vederea. Faptul că ea îl înțelegea și a câștigat din această întâlnire o poziție autentică în viața ei, îl va face pe el de neînlocuit. Din perspectiva lui, ea nu putea fi uitată pentru că era probabil femeia care l-a înțeles cel mai bine, trăind cuvântul primit. O iubire de alt tip. născută dintr-o înțelegere reciprocă deplină, poate dincolo de cuvinte, nu mai poate fi distrusă de timp și piedici lumești. Prin ea amândoi au ieșit probabil din singurătatea unei vieți proprii care nu fuseze văzută și oglindită atât de bine în nici o relație anterioară ori ulterioară.

Această relație este un fapt, și trebuie luat ca atare. Unul care ascunde un secret ce nu poate fi înțeles decât printr-o bună înțelegere a celor doi, mari iubitori de adevăr și autenticitate. Puterea cuvântului responsabil, deplin asumat, de a crea legături puternice este evidentă.

Redau spre ilustrare câteva fragmente din cartea lui Roger:

„Când se întâlnesc, în 1925, ea are nouăsprezece ani, iar el treizeci şi şase. Circulă zvonul că Heidegger revitalizează gândirea. Ea se grăbeşte să îl asculte, se înscrie la seminarul lui, ia loc în cercul elevilor săi, se entuziasmează. La fel şi el. îşi aminteşte, douăzeci de ani mai târziu, lumina ochilor ei. Această „privire […] care scânteia când se încrucişa cu a mea atunci când eram la catedră” va dăinui prin tulburări, tăceri, distanţări. O dragoste fulgerătoare, evident. Şi pe care nimic nu o va şterge vreodată. De-a lungul întregii lor existenţe, cunosc, fiecare în felul său, repercusiunile acestor câteva luni de pasiune, într-un anumit sens, nu au ieşit niciodată din ea.” – p.117

„Am putea crede că vuietul Istoriei a pus definitiv capăt relaţiei sale cu Martin Heidegger. Între intelectuala americană evreică de stânga şi fostul rector nazist nu mai părea posibilă vreo relaţie. Dar ar însemna să nu ţinem cont de puterea iubirii şi de paradoxurile sentimentelor.” (p.117) – Eu cred că nu există sentimente care să reziste atâția ani. Secretul e undeva mai adânc, și se pare că i-a scăpat lui Roger, care nu a sesizat prea corect importanța contribuției heideggeriene.

„Cea mai surprinzătoare este totuşi această fidelitate atemporală, aproape necondiţionată, care subzistă între ei în ciuda destrămării lumii şi a haosului istoriei. În 1950 nu îşi scriseseră din 1932. Hannah ia iniţiativa. Revenind în Germania, îşi doreşte să-l întâlnească pe Martin. El, la rândul său, îi vorbeşte soţiei sale, Elfriede, despre iubirea pe care i-o tăinuise până atunci. Pentru inimă, hotărât lucru, timpul nu contează.”  Aici iar aș completa… Pentru inima care iubește înțelepciunea și pentru înțelepciunea care iubește inima. Ea era inima lui, el mintea ei, cum zic părinții duhovnicești…

Adevărul nu vine întreg, simțit, trăit, decât prin oamenii care și-l zidesc în propria ființă. Odată primit de la ei, aceștia fac parte din viața primitorului. Așa apare și lucrează acea iubire nemuritoare, care este cel mai puternic liant între oameni.

Asemeni profesorului Heidegger, dascălii pot fi întrupări ale adevărului, ființe autentice, care aduc lumină și iubire în viața copiilor, sau doar transmițători de informații. Pe primii nu îi uităm niciodată, de ultimii abia reușim să ne aducem aminte.

PS. Să nu tragem concluzii pripite… Nu știu și nu cred că această iubire a condus la adulter..

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *