Libertatea, responsabilitatea (Sartre) și educația

copil in carte

Starea în care este astăzi educația are la bază o disoluție a responsabilității. Prin cultura de grup se promovează o abordare în care nimeni nu mai răspunde, deoarece așa este regula, sistemul, așa trebuie făcute lucrurile…

Cel mai ușor lucru ca să scăpăm de consecințele faptelor noastre este să nu ne asumăm responsabilitatea asupra lor. Invocăm o serie întreagă de determinații, absența libertății, regulile etc, scuze destul de slabe pentru calitatea nu tocmai satisfăcătoare a ceea ce facem. Gânditori exigenți, precum Sartre nu acceptă însă așa ușor scuzele:

„Ceea ce îi este propriu omului este de a nu avea o natură, de a trebui să se inventeze permanent. Acest neant trebuie să fie mereu transformat temporar de un sens, o decizie, un act. Iată în concluzie în ce constă, la Sartre, libertatea. Libertatea: faptul însuşi că trebuie să ne inventăm perpetuu, să dăm un sens situaţiilor pe care le trăim, să construim direcția actelor noastre. Nu avem niciodată un adevăr prealabil de la care să putem să ne revendicăm: nimic nu i se impune libertății mele. O lege nu este constrângătoare decât dacă aleg să mă supun ei. Dacă respect o lege divină, un cuvânt revelat din cauză că aleg să le consider divine sau revelate. Întotdeauna libertatea mea, şi doar ea, este cea care se găseşte la baza semnificaţiilor şi interpretărilor mele. Această libertate integrală implică de asemenea o responsabilitate totală, nu pot să mă ascund în spatele a ceva, nu pot să mă eschivez de la răspunderea pe care o am – şi care îmi apar¬ţine în întregime – faţă de sensul pe care îl acord lumii, exis¬tenţei mele, gesturilor mele. Această responsabilitate integrală are în ea ceva zdrobitor, ceva insuportabil. Ea pare atât de dis-proporţionată în raport cu forţele noastre, încât facem totul pentru a o nega şi a o lua la fugă. În Fiinţa şi neantul, ca şi într-o parte a pieselor sale de teatru Sartre insistă asupra ideii că noi facem totul pentru a ne feri de libertate. Ne transformăm în obiecte: spunem „nu este din vina mea”, „așa sunt eu”, și nu „așa am decis să fiu”. Această rea credință este una dintre principalele tactici pe care le adoptă oamenii pentru a nu-și asuma libertatea. Jucăm roluri cu scopul de a fi luaţi drept altcineva, ca să ne putem spune poveşti despre natura noastră, despre destinul nostru, despre faptul că „nu putem face altfel”. Când zicem „este peste puterile mele” sau „aşa sunt eu, n-am ce să fac”, În ochii lui Sartre adoptăm atitudinea „ticălosului”, a celui ce îşi neagă responsabilitatea, care se consideră înglodat într-o natură sau un destin fără putinţă de scăpare.” Maeștrii gândirii – Roger-Pol Droit, p. 138, 139

Nu avem scuze ci dificultăți în a evita atitudinea „ticălosului”, date de faptul că trăim într-o cultură în care ne raportăm la valori iar „ochiul bun” lipsește..

„Dificultatea principală nu stă în reaua credinţă – conştiinţa care îşi neagă libertatea -, ci în opinia celorlalţi. Ei interpretează într-un mod uneori cu totul eronat actele şi deciziile mele. Drama existenţei umane este că privirea celorlalţi ne revelează pe noi nouă înşine şi ne deformează. Ea ne trădează, ne transformă, ne surghiuneşte libertatea. Această dramă este evident ineluctabilă, de vreme ce existenta umană este în mod necesar colectivă: trăirea este mereu o trăire-împreună.”  – idem, p. 139.

„„Conversia”, căreia Sartre îi consacră sfârşitul Caietelor, este o noţiune esenţială în filosofia sa. Ea constă în a dori lumea şi nu, ca până acum, valorile. Dacă subordonez actul meu unui scop exterior (a face bine, a nu minţi, a fi curajos), deja sunt alienat: mă transform în mijloc pentru a împlini această valoare universală. Libertatea nu există, din contră, decât realizându-se. Ea se descoperă pe sine însăşi prin operele sale şi îşi asumă lumea, chiar dacă (şi mai ales atunci când) îi scapă.” Idem, p. 141.

Valorile sunt mijloace prin care nevoile se împlinesc, nu scopuri în sine, cărora omul le poate fi subordonat. Această gravă confuzie, legată de importanța valorilor, duce la răsturmarea situației, în loc ca mijloacele să slujească omului, ele ajung, printr-o susținere de grup, să fie stăpâne ai omului. De această eroare nu scapă nici cultura academică, motiv pentru care omul trebuie să se supună educației, nu educația să fie supusa omului. O bună educație respectă libertatea educatului și acționează în sensul satisfacerii nevoilor individuale, nu pornind de la valori de grup.

Starea proastă în care ne aflăm astfel ne cuprinde pentru că mereu trebuie să avem grijă ce vor gândi alții despre noi și faptele noastre. Stăm la judecata lor, obligați prin asumare personală (adesea inconștientă) să le facem pe plac, fie ei soți, părinți, profesori, practic toți cei care contează pentru noi.

De aici reiese clar puterea eliberatoare a iubirii necondiționate și nevoia de a o pune cât mai curând în practică, altfel suntem promotori ai acestui sistem care supune omul tocmai prin valorile pe care le cerem respectate. Exigențele academice sunt astfel de valori externe, care contează doar atâta timp cât nu iubim copiii. Când vom înțelege bine acestea o să ne străduim să îi ajutăm să facă față cu succes vieții, să se împlinească, valorificând darurile personale ale fiecăruia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *