Puterea în educație

Educația, privită ca pe ceva ce noi le facem copiilor, elevilor, are o putere mică, din ce în ce mai mică cu creșterea copilului. Dacă suntem cu adevărat socio-constructiviști, recunoaștem că educația se face din interior, prin efortul și interesul celui care se educă.

Copiii acceptă relativ ușor să facă ceea ce le propun adulții o vreme, după care încep și ei, normal, să se gândească la ce le folosește ceea ce învață. Dacă nu văd folosul, reușesc cel mult o adunare de cunoștințe, despre a căror întrebuințare nu știu prea multe. Aceasta ar însemna un efort inutil, și este firesc să nu îl facă dacă au personalitate.

Un punct de plecare corect ar însemna să recunoaștem că noi nu putem educa copiii, în sensul deplin al termenului, că putem doar să îi ajutăm în educația pe care singuri ar trebui să și-o facă. Nu putem pătrunde în interior să organizăm, să integrăm informațiile, să analizăm și să valorificăm experiențele în locul lor, oricât de mult ne-am dori asta. Noi propunem, ei primesc dacă vor și ne urmează dacă consideră că merită efortul.

Din această perspectivă, ceea ce avem de făcut diferă destul de mult de ceea ce facem astăzi. Un rol important în integrarea eforturilor o are conștientizarea nevoilor cărora îi răspund lucrurile care se învață. Fără aceasta este ca și cum am încerca să clădim fără să punem fundație. Nevoile au darul de a ne lega, pentru satisfacerea lor colaborăm. De dragul de a învăța nu învață nimeni, sau cel puțin putem spune că nu este un proces natural. Orice învățare este în vederea a ceva. Acel ceva trebuie conștientizat și recunoscut ca important, necesar, de către ambele părți implicate.

Revenind la postarea anterioară, puterea reală pe care o au profesorii este una soft. Nu una coercitivă, care îndepărtează. În abordarea curentă a educației aceasta este însă neglijată, sau i se acordă mult prea puțină atenție. Cuvântul de ordine este acum trebuie (parcursă programa, luate note mari la examen, promovată clasă etc), ceea ce ne leagă de celălalt tip de putere, exercitat prin forță. Dar această putere nu este una eficientă și nici sustenabilă, în sensul că doar aparent face lucruri bune, iar pe termen lung este chiar dăunătoare relaților dintre educator și educat.

Copiii văd cu ce putere lucrează profesorii și aleg cum să răspundă la ea. Una soft atrage, implică, propune, spre deosebire de cea coercitivă, care nu respectă ci impune, care nu apropie ci îndepărtează. De la cei care folosesc puterea soft au multe de învățat, și o fac cu plăcere, iar pe cei care forțează îî resping.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *