Slăbiciunea și consecințele întrebărilor nepedagogice

neweducation

În studiul „ISTORIA CONCEPTELOR CA FILOSOFIE” a lui Hans Gadamer (1970), acesta ne atrage atenția asupra întrebărilor nepedagogice: „Orice întrebare îşi primeşte sensul de la felul motivaţiei ei. Cunoaştem cu toţii din exemplul aşa-numitei întrebări pedagogice cum este atunci când suntem întrebaţi ceva, fără ca celălalt să întrebe cu adevărat pentru că vrea să ştie. Aici se ştie foarte precis că examinatorul ştie lucrul despre care Întreabă. Ce fel de întrebare mai este cea pe care o pun atunci când deja ştiu! Întrebarea pedagogică ce este pusă astfel trebuie să fie numită, din motive hermeneutice, nepedagogică. Ea poate să se justifice numai pornind de la faptul că desfăşurarea ulterioară a discuţiei examinatoare depăşeşte nefirescul unor astfel de întrebări, conducând în cele din urmă în fata unor întrebări ‘deschise’. Numai în cazul , lor poate ieşi la iveală ceea ce poate cineva.” (Adevăr și metodă, p. 426, 427 )

Din păcate, majoritatea întrebărilor pe care le punem noi dascălii sunt întrebări la care știm răspunsul, copilul fiind pus astfel în fața unui interogatoriu în care se urmărește reproducerea unor definiții, a unui mod de a rezolva o problemă tipică etc. Practic nu este un dialog real din moment ce pe baza răspunsului nu se va schimba nimic, afară de, cel mult, părerea despre „ce știe” elevul și poate nota lui.

O întrebare cu adevărat deschisă ar trebui să scoată în evidență poziția particulară a unui copil față de un anumit subiect, lucrare, faptă, etc, nivelul la care poate participa la o activitate în comun pe tema dată. Fiecare răspuns de la elevi ar trebui astfel să fie diferit, ceea ce ar obliga profesorii la o anliză mai atentă. Pentru ei este mai ușor să analizeze răspunsurile la care identifică imediat conformitatea la o anumită imagine conceptuală decât să verifice ce poate face, cum se situează copilul în zona conceptului respectiv, care este menirea lui funcțională în ecuația elevului (ce utilitate îi dă).

O astfel de întrebare ar cere un răspuns personalizat, ceea ce presupune efort de înțelegere a elevului, pe care nu prea suntem dispuși să îl facem. Dar din această cauză ne și ratăm vocația de dascăli și șansa de a oferi elevilor ceva cu adevărat util pentru viață. Devenim pentru elevi simpli roboți ai sistemului, nu persoane vii, prezente și de folos. De aici respectul tot mai scăzut pentru dascăli și pentru eforturile lor, neadaptate la o viață dinamică în care important nu este ce știi ci ceea ce poți să faci.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *